Românii nu mai vor plapume din lână. Cum dispar maeştrii dărăcitului, una dintre cele mai vechi tradiţii populare

Industria lânii a ajuns pe cale de dispariţie din cauză că piaţa materialelor textile este invadată cu produse din cele mai variate. În aceste condiţii, nu este de mirare că pocesarea lânii, dărăcitul, a devenit o activitate aproape inexistentă.

Chiar şi aşa, familia Doman din satul mehedinţean Runcu se încăpăţânează să continue acest vechi meşteşug în amintirea vremurilor când la poarta casei se opreau o mulţime de oameni.

Dăracul, maşinăria acea unde intră materia brută şi iese caierul, aproape că a devenit obiect de muzeu fiindcă de la începutul anului doar cinci clienţi au trecut pragul casei Doman.

Sebastian Doman (56 de ani) îşi aminteşte că tatăl său a cumpărat dăracul în 1974 de la o persoană din Baia de Aramă, care avea două astfel de maşinării. A fost o afacere bună, controlată e adevărat îndeaproape de sistemul comunist de la acea vreme.

La 1 martie se punea sigiliul pe dărac şi abia la 1 septembrie se ridica sigiliul când familia Doman putea primii clienţi.

Vremuri apuse

Domnica (80 de ani), mama lui Sebastian, povesteşte cu nostalgie despre acele vremuri. Abia dacă apuca să doarmă câteva ore pe noapte fiindcă la poartă aşteptau zeci de clienţi. În toată zona nu mai era alt dărac, aşa că era musai să onoreze toate comenzile:

„Erau vremuri bune, era lume pe drum, veneau cu carele, cu maşinile, cu căruţele. Făceam tone de lână, într-o zi peste 300 de kilograme. Înainte se făceau plapume, flanele, ciorapi de lână, covoare, carpete. Acum bătrâni nu prea mai sunt, s-au dus din ei, iar tineretul nu lucră. Nu mai lucră nimeni, mumă”.

Clienţi tot mai puţini

După 1990 lucrurile au început să schimbe, pe piaţa din România au apărut tot felul de produse, iar femeile de la sat au lăsat deoparte meşteşugurile tradiţionale. În plus, şi ciobanii se plâng că nimeni nu mai este interesat să cumpere lâna, pe care în lipsă de clienţi o aruncă pe câmp.

După anul 2000 şi familia Doman a început să simtă pe propria piele aceste schimbări.

„Dăracul îl vom păstra, îl ţinem ca pe o piesă de muzeu. Acum vine foarte puţină lume, dacă vin 10 oameni într-un an şi înainte erau sute. Zilnic peste 50-60 de oameni erau la poarta casei noastre. Acum trei săptămâni am avut un client, care a venit cu un kil două de lână”, povesteşte Sebastian Doman.

Numărul clienţilor a început să scadă drastic şi, cel mai probabil, în câţiva ani, dăracul familiei Doman va deveni obiect de muzeu cu acte în regulă. Sunt hotărâţi însă să-l păstreze în amintirea acelor vremuri apuse, când românii puneau mare preţ pe obiectele confecţionate manual.