Traian Vuia despre Marea Unire: „Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Traian Vuia, o personalitate remarcanta din domeniul aeronauticii mondiale

Într-o scrisoare din anul 1922, Traian Vuia îşi arată dezamăgirea faţă de cum s-a realizat Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România.

În 1999, eseistul şi criticul de artă Horia Medeleanu a publicat în „Aradul Cultural” un fragment dintr-o scrisoare adresată de Traian Vuia avocatului George Dobrin, fruntaş al Partidului Naţional Român din Banat, întâiul prefect al Lugojului după Unire.

Traian Vuia, primul om care a zborurat cu un aparat aparat mai greu decât aerul, în 1909, era însă şi un important om politic. Bănăţeanul a făcut parte din delegaţia română de la Conferinţa de Pace de la Paris.

În scrisoarea din anul 1922, Traian Vuia îşi arată dezamăgirea faţă de Unirea Transilvaniei cu România. Acesta critică dur politicienii din Ardeal şi Banat, care nu au negociat unirea cu România, astfel că provincia desprinsă din Imperiul Austro-Ungar a avut doar de suferit în urma acestui acord. 

Traian Vuia susţinea că Transilvania trebuia să îşi declare mai întîi independenţa, însă Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Goldiş şi Aurel Popovici vroiau „unirea fără condiţiuni cu patria mamă”.

Redăm fragmente din scrisoarea trimisă de Traian Vuia, pe 11 aprilie 1922

Iubite Domnule Dobrin,

Am urmat cu mare atenţiune campania electorală. Dacă vă reportaţi la scrisorile mele din 1919, aflaţi că toate s-au petrecut aşa cum trebuiau să se petreacă. „Cum îţi aşterni aşa dormi”. Când s-a făcut unirea, nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice când trebuiau discutate condiţiunile Unirei.

1. Înainte de intrarea României în războiul european, când România cu concursul mandatarului Partidului Naţional Român a stabilit frontierele României Mari, cari au servit de bază guvernului român în tratativele sale cu aliaţii. Era momentul cel mai favorabil pentru fixarea condiţiunilor noastre.

2. După armistiţiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis înainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilăresc. S-au făcut declaraţiuni platonice, cari angajează mai mult pe aceia cari le-au făcut, decât pe guvernul român. Unirei trebuia să precedereze un pact bilateral între guvernul român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat apoi printr-o Constituantă.

Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide aşa casei în care noi am intrat de voie. Când doi indivizi se asociază, când două societăţi fuzionează, se face un contract, un pact.

Condiţiunile Unirei trebuiau stipulate. E. g., că în decurs de 10-20 ani soldaţii recrutaţi din Transilvania şi Bănat să fie lăsaţi în garnizoanele din aceste provincii. O lege electorală clară şi precisă etc. Mă dispensez de a vă înşira motivele acestor condiţiuni şi a altora, cari ar fi trebuit să fie corolarul garanţiilor fundamentale.

Cînd în 1917 şi 1918 prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nici o ambiţiune personală am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre a trebuit să văd vârful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat, n. H. M.). Ei nu admiteau nici măcar termenul „unire”. Baza anexărei după dânşii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte „droit de conquète”...

Şi într-adevăr, Unirea s-a făcut pe această bază. Ei, ca să nu vatăme susceptibilitatea şi ştiind că suntem naivi şi neexperimentaţi, ne-au lăsat să vorbim despre Unire, lăsând ca timpul să ne trezească. De altcum dânşii, evident mai iscusiţi, mai şireţi, mai inteligenţi decât noi – asta trebuie s-o recunoaştem, deşi au un fond moral inferior – au priceperea afacerilor şi experienţa, să nu uităm proverbul maghiar: „zemesé a világ” („Lumea este a celui îndrăzneţ”) – au avut nevoie de un timp oareşcare, ca să se înstăpânească la noi, să se aşeze administrativ şi milităreşte. Împrejurările, în special expediţiunea contra lui Kun Béla, i-a favorizat. 

Proba, că îndată ce s-au simţit stăpâni, prin un ucaz au trimis la plimbare consiliul dirigent.

C-un cuvânt, „Unirea” a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. N-avem să ne învinovăţim decât pe noi înşine: lipsa noastră de înţelepciune, de pricepere, superficialitatea noastră proverbială, absenţa unui bărbat cu pregătire europeană, o naivitate nepermisă la aceia, cari pretind a conduce destinele unui popor. Vorba noastră: „mintea românului este cea din urmă”. „Denkfacilheit” a românului despre care ne vorbea fericitul director Billmann. 

Ceea ce mă întristează mai mul şi mă face să mă lapăd de optimismul meu obicinuit este când mă gândesc la acea ce mi-aţi repetat de atâtea ori: „Suntem un popor nefericit”. Trebuie să rămânem şi de aici înainte slugi şi cerşitori pe la uşile domnilor.

În 1918 am atras atenţiunea dlor. Sever Bocu, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu asupra chestiunei Unirei, le-am expus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică şi conformă dreptului internaţional. Am văzut însă imediat că mă aflu în prezeanţa unor ignoranţi, fără nici o pregătire serioasă, hableuri. N-am fost înţeles şi am fost suspiţionat, că voiesc independenţa Transilvaniei. Dar pentru ca să ne putem uni cu Regatul Român, trebuia mai întâi să rupem cu Ungaria, adică să ne declarăm independenţi şi apoi ca popor liber, printr-un act bilateral, luând angajamente reciproce, să ne unim cu Vechiul Regat spre a forma Noua Românie. 

Când am văzut în ce mâini necompetente, peşti politici ai fanarioţilor, este depusă soarta poporului român aici, m-am retras scârbit. Bărbaţii noştri cred că marile probleme politice se rezolvă prin discursuri frumoase, fraze alese, alegorii patriotice şi ditirambe poetice.

Când a sosit Al. Vaida aici cu delegaţiunea transilvăneană şi când m-a invitat să fac parte din ea, mi-am luat libertatea de a-i expune situaţiunea fără nici un înconjur. A recunoscut că s-au comis greşeli. Era evident că critica mea se purta şi contra Partidului Naţional Român care a comis greşeli ireparabile.

Cuvintele mele i s-au părut exagerate. Am adăugat că la ultimul mijloc, capabil de a repara această eroare, nu vom avea niciodată recurs, pentru că este în contrazicere cu tot trecutul nostru şi cu caracterul intelectualilor de la noi.

V-am făcut acest preambul istoric, pentru ca să pot trage concluziunile. N-am nici o nevoie de a fi profet, pentru ca să ştiu ce curs vor lua evenimentele şi care va fi atitudinea noastră şi în special a Partidului Naţional Român. N-am crezut niciodată că ungurii ne vor maghiariza.

Până în timpurile mai recente am avut credinţa că nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor.

De altcum ei nu par prea grăbiţi a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blândeţea, răbdarea noastră fără margini, resemnarea cu care am purtat atâtea juguri în decurs de atâtea secole. Ei nu ignorează nici teama noastră de rezistenţa violentă. Ne vor lăsa să strigăm şi să ne lamentăm până ce vom obosi şi ne vom calma. Când citesc gazetele noastre şi frumoasele discursuri ale şefilor partidului, îmi aduc aminte de teribilul din poveste, care, pus în faţa adversarului, strigă către soţii lui: „Reţineţi-mă ca să nu se întâmple o nenorocire”. 

Bărbaţii noştri vor continua a umbla pe la icoane, vor adresa telegrame şi petiţiuni către rege şi vor epuiza toate căile legale. Ştim ce înseamnă asta.

Dacă guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiaţă, ca măgarul, şi dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi.

De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune vor putrezi.