Tortura, arma favorită în primii ani ai regimului comunist. „Experţii durerii” de la Timişoara

Cele mai cunoscute nume de ofiţeri de securitate care au torturat oameni la Timişoara vin din prima decadă a Partidului Comunist Român, când aceasta era principala armă pentru „îmblânzirea” celor care nu erau deacord cu „regimul”.

Poveştile despre cruzimea unora dintre securiştii primilor sunt încă spuse acum, la mai bine de 60 de ani de la evenimente. Bătrânii din Timişoara îşi amintesc despre Vidosava Nedici ca fiind una dintre cele mai crunte angajate ale Securităţii. Emil Sebeşan este unul din cei care o cunosc bine pe cea cunoscută drept "sadica Vida".

Numele de Vidosava Neda provoca fiori în rândul timişorenilor care au avut ghinionul să fie anchetaţi la începuturile regimului comunist, între 1946 şi 1950. "Vida” lucra la Securitate în subordinea lui Bugarschi, primul şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătea bărbaţii cu un creion peste testicule. Aproape în toate mărturiile este pomenită drept "sadica Vida”.

„E adevărat că a fost foarte dură cu unii. Metoda ei era bătutul la testicule, în special pentru cei care erau împotriva sârbilor. Bătea de rupea pământul. Îmi amintesc că a venit o dată şi după mine, dar nu m-a anchetat ea”, a povestit Emil Sebeşan, unul din supravieţuitorii „Experimentului” de la Piteşti. 

Sebeşan a cunoscut-o foarte bine pe „Vida” cu care s-a revăzut în anul 2000. „În 1945-1946 am cunoscut-o la Becicherecul Mic, locul unde s-a născut. Eu făceam curte unei fete de acolo. Ne-am reîntâlnit la o nuntă, tot la Becicherecu Mic. I-am spus atunci de comportamentul ei. A spus că nu discută cu mine problema asta. Şi că nu am ce să îi reproşez eu”, a mai spus Sebeşan.

A scăpat de execuţie

Vidosava Nedici a devenit funcţionară şi traducătoare de limbă sârbă la Siguranţă, apoi la Securitatea din Timişoara, în 1946. Din 1949, a fost mutată la Securitatea din Bucureşti, cu gradul de locotenent. A fost arestată în 1950 ca spion iugoslav, condamnată la moarte, dar nu a fost executată. „A trăit la Viena, dar de acolo s-a mutat la Belgrad, acum aproape 40 de ani”, spunea Sebeşan în 2010. 

În 2009, la 86 de ani, “Vida” Nedici refuza să recunoască atrocităţile comise, considerându-le invenţii ale Securităţii pentru a o denigra. „Am fost traducătoare la Securitate, de limba sârbă. O mie de oameni spun că i-am bătut, eu singură spun că nu”, declara acesta acum patru ani.

La Belgrad a lucrat în comerţul exterior, apoi la un service auto. Nu s-a căsătorit şi nu a avut copii, iar ultimele informaţii despre ea spuneau că trăia dintr-o pensie decentă în capitala Serbiei, unde nimeni nu are cunoştinţă despre atrocităţile care îi sunt imputate în România.

Metodele torţionarei Vidosava Nedici au fost documentate în mai multe cărţi scrise de foşti deţinuţi şi opozanţi ai regimului comunist. În lucrarea intitulată “Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României”, Cicerone Ioniţoiu scria: „Prin închisori am întâlnit victime care au supravieţuit anchetelor şi am auzit povestindu-se despre metode de tortură înspăimântătoare, dar ca o femeie să schingiuiască, cu o bestialitate de neimaginat pentru o minte sănătoasă, n-am auzit decât în anul 1950. Se numea Vida şi era anchetatoare la Timişoara. Perversiunea ei era dublată de ura ce o purta românilor”.

Un alt fost deţinut, Remus Radina, în “Testamentul din morgă”, adăuga: „La Securitatea din Timişoara lucrau ca anchetatori şi nişte sârbi, îmi amintesc de Bugarschi şi Vida. Ei torturau îngrozitor pe deţinuţii politici români. În special Vida, o femeie din Becicherecu Mic, de o rară cruzime, care bătea bărbaţii peste organele genitale”.

Călăii rezistenţei din munţii Banatului

Mai mulţi gradaţi din Securitate s-au ocupat de urmărirea, capturarea şi anchetarea luptătorilor de rezistenţă din Munţii Banatului, anchete care s-au finalizat cu 22 de condamnări la moarte, dintre care 13 au şi fost puse în aplicare.

Acţiunea de capturare a partizanilor a fost condusă de maiorul Aurel Moiş, coordonatorul Comandamentului Unic Timiş în 1949, provenit din vechea Siguranţă. „Când va deveni maior de Securitate, îşi va face o nedorită faimă prin bătutul la tălpi, al arestaţilor şi va fi răspunzător de uciderea partizanilor şi răsculaţilor din părţile Banatului, ca şi de deportările bănăţenilor în Bărăgan”, scria Cezar Zugravu, care a avut de a face cu Moiş ca student, în cartea „Mărturii ale suferinţei”.

La acţiunile îndreptate împotriva rezistenţei din Munţii Banatului, înfrântă până în a doua jumătate a anilor ’50, au mai participat maiorul Ion Irinca, anchetatorul Traian Lois, căpitanul Gheorghe Mihălceanu sau caporarul Grigore Nedelcu. 

Coordonatorul echipei de anchetatori în primii ani ai Securităţii timişene, el însuşi un anchetator descris ca „plin de zel şi sadism”, era Martin Schnellbach. Acesta fusese, în anii ’30, un communist ilegalist, la fel ca şi Viliam Ştescai, un căpitan cunoscut ca un anchetator feroce. Un alt torţionar care a căpătat renume la Timişoara în primii ani după război a fost Alexandru Plăcintă, un locotenent-major de Securitate de o cruzime devenită notorie printre cei care aşteptau să fie anchetaţi. La un moment dat securistul ar fi fost bătut atât de rău, încât ulterior nu a mai anchetat pe nimeni. Conform comunism.ro, tânărul „frontierist” care l-a bătut a fost condamnat la 25 de ani de închisoare, fiind eliberat mai repede, în 1964.

Securiştii Revoluţiei

Agenţii de Securitate implicaţi în evenimentele din decembrie ’89 au fost şi ei numiţi torţionari, deşi poate descrierea nu a fost exactă pentru fiecare caz. Cele mai cunoscute nume sunt cele ale securiştilor care interogau răniţii de la Spitalul Judeţean, ei fiind responsabili şi pentru dispariţia cadavrelor trimise la crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti.

Fostul adjunct al şefului Miliţiei Timiş, Ioan Corpodeanu, membru al Lotului "Timişoara", a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav. El este cel a care a trimis la Bucureşti, pentru incinerare, primele cadavre ale revoluţionarilor ucişi, împreună cu şeful său, Ion Deheleanu, şi cu colonelul de Securitate Ioan Ghircoiaş. Corpodeanu a fost graţiat de Ion Iliescu, în ultima sa zi ca preşedinte, chiar la 15 ani de la declanşarea Revoluţiei.

Fostului maior de miliţie Iosif Veverca a fost şi el arestat pentru implicarea în evenimentele sângeroase din 17-18 decembrie 1989 de la Timişoara. A fost condamnat definitiv, la 25 august 1997, de Tribunalul Militar Bucureşti, la 15 ani de închisoare, pentru uciderea unui tânăr. A scăpat de puşcărie pe motive medicale, iar în ultimii ani a practicat avocatura.