GALERIE FOTO Tinerii români care trăiesc visul african. Asistentă medicală: „Tot ce e acolo te leagă”

Mai mulţi tineri români, studenţi sau absolvenţi ai unor facultăţi din Timişoara, merg în această vară într-o misiune creştin-umanitară în Africa.Chiar dacă unii tineri din grup, se întorc în ţară după aproximativ o lună, o asistentă medicală din Lugoj merge în Africa pe o perioadă...nedeterminată.

Din ce în ce mai mulţi tineri români care termină o facultate visează să plece în străinătate în căutarea unui trai mai bun. Pentru tinerii timişeni Naomi Kovacs, Diana Cărăbaş, Onisim Mureşan, Elisabeta Mureşan, Sandra Istrătoaie, Andrei şi Tabita Emerich „străinătate” înseamnă, însă, Africa. Absolvenţi de Ştiinţe Economice, Construcţii sau Medicină tinerii visează să meargă în Africa pentru a-i ajuta pe copiii care trăiesc acolo într-o sărăcie greu de descris în cuvinte.

Una dintre fetele care pleacă în Africa, pentru a doua oară în ultimul an, este Elisabeta Mureşan (foto jos), Beti, cum îi spun prietenii. Tânăra, care a absolvit cu brio Facultatea de Asistenţă Medicală Generală, a fost vara trecută în Namibia şi s-a îndrăgostit de Africa. Acum se întoarce acolo pentru...o perioadă nedeterminată. „Timp de aproape cinci luni Africa a însemnat pentru mine totul. Când Ovi Pater, un român care lucrează deja acolo, ne-a prezentat proiectele pe care le desfăşoară în Namibia, mi s-a părut totul ireal, un vis. Nici nu îmi imaginam vreodată să fiu parte a acelui vis. Încă de acum trei ani mi-am propus că voi merge cândva în Africa, dar nu era nimic concret. Anul trecut, în august, am plecat prima dată acolo. Când mă uit în urmă îmi dau seama că a fost ceva bine planificat de sus”, povesteşte Beti începutul aventurii africane.

Vara trecută când a fost în Namibia, Beti a fost împreună cu un grup de 11 persoane, majoritatea studenţi în Timişoara. Numai drumul până în Namibia a durat 40 de ore. „Pentru a ajunge în Omatako Valley, regiunea unde e amplasată baza, a fost nevoie să mai parcurgem un drum de 10 ore cu microbuzul. Pe măsură ce înaintam tot mai mult în inima Africii, ne îndepărtam tot mai mult de tot ce înseamnă civilizaţie. Odată ajunşi, ne-am instalat în corturi şi ne-am pregătit sufleteşte pentru ce o să ne aştepte. Eu, ca şi cadru medical, am avut ocazia să ofer îngrijirea medicală de care era mare nevoie, iar din cauza lipsei de profesori la şcoală, am preluat Grădiniţa”, a mai povestit Beti.

Iar dacă pentru cei mai mulţi dintre copiii noştri, problema unui acoperiş deasupra capului nu se pune, iar unii se afişează de la vârste fragede cu haine şi telefoane scumpe, pentru copiii din Namibia, „acasă” înseamnă un foc în jurul căruia dorm. „Oamenii încă locuiesc în case făcute din paie şi dorm afară, în jurul focului. Nu pot face foc în casă pentru că ar lua foc. S-a început un proiect de construcţie a caselor din chirpici. Localnicii au fost învăţaţi să le construiască şi sunt ajutaţi de voluntari”, a mai povestit lugojeanca.

Pentru a înţelege nivelul de civilizaţie al africanilor cu care lucrează tinerii români, trebuie să ştiţi că înainte de începerea proiectului dezvoltat acolo de o familie de români din Oradea, oamenii trăiau ca într-un trib. „Înainte ca familia Pater să se implice acolo, familiile trăiau din vânat, mai mâncau fructe pe care le aduceau din pădure, rădăcini şi diverse plante sălbatice. Copiii încă nu s-au dezobişnuit definitiv să mănânce pământ pe care îl ascund prin buzunare”, a mai mărturisit tânăra din Lugoj. În ciuda condiţiilor în care trăiesc, cu sprijinul românilor care lucrează acolo ca misionari creştini, copiii namibieni au învăţat foarte repede limba engleză, le place foarte mult să calculeze şi să afle lucruri noi despre mediul înconjurător, fiind foarte îndemânatici la lucru manual.



Cei care se „înrolează” în misiunile din Africa ştiu foarte bine riscurile pe care şi le asumă. Potrivit lugojencei Elisabeta Mureşan, din cauza bolilor frecvente, în special TBC, media de vârstă este de 50 de ani, iar cazurile de orbire sunt foarte frecvente. „Mortalitatea infantilă este foarte ridicată. Totuşi, natalitatea este şi ea crescută, ceea ce păstrează un spor natural pozitiv. Majoritatea oamenilor mor de TBC. În timpul iernii diferenţa de temperatură este foarte mare, de la 40 de grade în timpul zilei, la  zero grade în timpul nopţii. Ei dorm pe nisipul rece şi sunt muşcaţi de şerpi, păianjeni veninoşi sau scorpioni”, a mai arătat Beti.

În ciuda acestor riscuri, Beti se întoarce în Africa. „Deşi condiţiile de trai de acolo sunt grele, cu ajutorul lui Dumnezeu mă voi întoarce acolo, pentru o perioadă nedeterminată. Totul de acolo te leagă: locurile, oamenii, nevoile lor şi dorinţa pentru un bine al lor”, a mărturisit Beti.