Cum au trăit bănăţenii deportaţi în „Mica Siberie” cea mai grea iarnă din ultimul secol: „Acum se face mare tam tam. La noi nu a venit Crucea Roşie”
0Căderile abundente de zăpadă şi viscolul din ultimele zile le-au creat probleme şi şoferilor din Banat, dar situaţia nu este nici pe departe similară din sudul şi estul ţării. Potrivit istoricului timişorean Ioan Haţegan, în Banat, tot timpul iernile au fost mai blânde, cu toate că în trecut iarna dura mai mult, zăpada scârţâind sub bocanci toată perioada iernii.
Ultimii ani Banatul şi judeţul Timiş, în special, se confruntă cu ierni foarte scurte în care ninge abundent câteva zile, iar temperaturile ridicate fac ca zăpada să se topească destul de repede. La fel ca în toată ţara, cea mai grea iarnă din Banat a fost în anul 1954.
Cu trei ani înainte, peste 40.000 de bănăţeni, consideraţi „factori de risc” de comunişti au fost deportaţi în Bărăgan şi condamnaţi la muncă silnică, în condiţii inuname. Iarna din 1954 i-a făcut pe deportaţii bănăţeni să denumească Bărăganul „Mica Siberie”. O femeie deportată din Banat împreună cu familia a rememorat în urmă cu doi ani experienţa trăită în 1954.
„Crivăţul a întroienit toate casele acoperite cu trestie, iar părinţii noştri au ieşit pe acoperiş. Aşa au reuşit să facă tunel de la o casă la alta, aşa s-au salvat să nu moară înzăpeţiti. Cu rădăcile de la coceni am făcut focul. Părinţii au învăţat de la basarabeni să îl facă, astfel încât să se încălzească o suprafaţă mai mare din casă, cu două camere”, a declarat Cornelia Fetea pentru expressdebanat.
Femeia îşi aminteşte că din zăpada topită a băut apă, iar lumina era un lux. „Aveam doar lampă cu petrol, iar mâncarea o făceam pe primus (n.r. cuptor cu petrol). Mai grav a fost când a început să se topească zăpada. Apa curgea prin acoperişul din trestie direct în paturile noatre. Se face mare tam tam pentru zăpada de acum, dar atunci noi nu am avut nimic. Crucea roşie nu a venit ca acum să ne ajute”, a mai spus femeia.
Potrivit aceleiaşi surse, oamenii mureau pe capete din cauza frigului, a bolii sau pur şi simplu de inimă rea. Cornelia Fetea, pe atunci un copil, îşi aminteşte că una dintre persoanele careu au murit în 1954 a fost şi mama învăţătoarei sale. „Noi nu am avut voie să ne însoţim morţii la groapă. În satul Roseţi, acolo unde am fost eu deportată, morţii erau îngropaţi într-o ladă. Pe sicriu, familia nu avea voie să scrie numele persoanei decedate. Erau trecute numai iniţialele: PT, adică Paraschiva Toc”, a mai declarat femeia, potrivit sursei amintite.