Scrisoarea mareşalului Ion Antonescu către soţia Maria, înainte de execuţie: „Ultima mea dorinţă este ca tu să trăieşti“

Autorităţile judiciare i-au permis mareşalului Ion Antonescu să-i trimită o scrisoare soţiei sale, înainte de a-l duce în faţa plutonului de execuţie.

Procesul în care mareşalul Ion Antonescu a fost condamnat la moarte a fost denumit de regimul comunist „Procesul marilor criminali de război“. Procedura judiciară a început pe 1 mai 1946 şi a durat până la 17 mai, când a fost pronunţată sentinţa prin care mareşalul Antonescu a fost condamnat la moarte.

Graţierea i-a fost refuzată, iar execuţia a fost stabilită pentru data de 1 iunie 1946.
 

Soţia sa, Maria, se afla şi ea după gratii. Fusese arestată imediat după întemniţarea mareşalului. A fost dusă, iniţial, în celebra închisoare a NKVD-ului de la Lublianka. Maria Antonescu a fost adusă în ţară în acelaşi tren cu soţul ei, după care a fost întemniţată în subsolul doi al Ministerului de Interne, care se transformase în închisoare pentru deţinuţii mai importanţi.
 

Ultima dorinţă înainte de execuţie

Înainte de a fi executat, mareşalului Ion Antonescu i se îndeplineşte o ultimă dorinţă: o întâlnire cu soţia sa, pe care o alinta Rica. Mareşalul a încercat să-şi limpezească gândurile şi le-a aşternut într-o scrisoare. I-a repetat soţiei sale conţinutul scrisorii la ultima întâlnire dintre cei doi de la fortul Jilava. În scrisoarea adresată soţiei sale, Ion Antonescu vorbeşte despre dragostea de ţară şi-i explica soţiei sale decizia de a fi îngropat în locul natal, alături de cei din familia sa. De asemenea, mareşalul îi recomanda Ricăi să se retragă într-o mănăstire:

„Scumpa mea Rica, 

Am stat cu capul sus şi fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau şi-n faţa Justiţiei Supreme. Aşa să stai şi tu!

Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet, la viaţa noastră, făra a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa.

Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toata viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare. Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel. «Am fost un învins», au fost şi alţii…, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare.

Ultima mea dorinţă este ca tu să trăieşti. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne-au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată.

Te strâng în braţele mele cu căldură. Te îmbrăţisez cu dragoste.

Nici o lacrimă!

Ion.»