Naufragiul „Corabiei Albe“ care a aruncat Anglia în război civil timp de două decenii. Printre victime s-a aflat şi moştenitorul Coroanei

Unul dintre cele mai mari accidente navale din istoria Angliei s-a petrecut în anul 1120. Moştenitorul tronului Angliei şi sute de tineri de viţă nobilă au murit când „Corabia Albă”, unul dintre cele mai performante vase ale timpului, a dispărut şi nu a mai fost găsit vreodată.

Anglia a fost guvernată de ducii de Normandia, după anul 1066 când a fost cucerită de către normanzi, care stăpâneau ambele teritorii despărţite de Canalul Mânecii. În anul 1120, regele Henry I a mers cu singurul său fiu legitim şi moştenitorul său, William Adelin, în vârstă de 17 ani, la regele Franţei, Ludovic al VI-lea, pentru recunoaşterea sa ca duce de Normandia a fiului său şi succesiunea la tron.

Cum ţelul a fost îndeplinit, în suita regelui Henry I era o atmosferă de sărbătoare. Plecarea către Anglia urma să se facă din portul Barfleur. Din suita lui William făceau parte cei mai vlăstarele şi cei mai importanţi moştenitori ai caselor nobile din Anglia, dar fratele şi sora vitregă.

Henry I a fost contactat de către Thomas Fitz Stephen, care deţinea „Corabia Albă”, care tocmai ce fusese construită şi era una dintre cele mai performante ale vremii, pentru a-i face cinstea de a-l transporta peste Canal, însă a acceptat că fiul său, William Adelin, şi suita sa să fie transportaţi cu „Corabia Albă”.

Toate butoaiele cu vin au fost urcate la bordul navei, iar cheful a continuat. Pe vas se aflau 300 de tineri, jumătate fiind de viţă nobilă. Traversarea Canalului nu ar fi trebuit să fie o călătorie dificilă, dar avându-se în vedere stare de ebrietate a celor aflaţi pe corabie, care se transferase şi echipajului, totul avea să se termine cu o mare nenorocire. William a luat o decizie care se se va dovedi fatală. Acesta dorea să-l l prindă din urmă pe tatăl său şi i-a ordonat cârmaciului să aleagă ruta cea mai scurtă, dar şi cea mai periculoasă, avându-se în vedere prezenţa bancurilor aluvionare.

Povestea dezastrului

„Beat fiind, cârmaciul a încercat să scurteze traseul, luând-o direct spre nord, dar nu după mult a intrat cu corabia într-o stâncă numită Quilleboeuf, la aproximativ 2, 4 kilometri de port. Vasul a început să se scufunde, dar pentru William nu era totul pierdut. A lăsat la apă singura barcă de salvare din dotare, dar, în timp ce vâslea de zor către ţărm, a auzit strigătele sfâşietoare ale surorii sale vitrege, Matilda,  contesă de Peche, implorându-l să n-o abandoneze. William s-a întors, însă când s-a apropiat de corabia care se scufunda a fost acroşat de numărul mare de oameni care se căţărau cu disperare în barcă şi se găseau de margini şi rezultatul a fost că au rămas şi fără unicul mijloc de salvare”,

prezintă istoricului Joel Levy, în lucrarea “Istorii pierdute”.

Povestea scufundări “Corabiei Albe” a fost relatate de singurul supravieţuitor, un măcelar pe nume Berthold, care s-a agăţat de stâlpul unui catarg rămas la suprafaţa apei şi a fost salvat a doua zi.

Teribila veste i-ar fi fost spusă regelui Henry de către un copil, pentru că nimeni dintre înalţii demnitari de la curte nu a avut curajul să-l informeze cu privire la producerea nenorocirii.

Scufundarea vasului a aruncat Anglia în război civil

Scufundarea „Corăbiei Albe” avea să aibă consecinţe cumplite pentru Anglia secolului al XII-lea. În ciuda potenţei sale extraconjugale, Henry nu a fost capabil să îşi asigure un urmaş ilegitim de sex masculin. Deşi i-a forţat pe nobili să jure credinţă fiicei sale legitime, şi ea tot Matilda, dar ideea unei femei la guvernare nu încăpea în concepţia medievală. La moartea lui Henry, în 1135, cea mai mare parte a nobililor şi-au uitat pe loc legământul şi l-au proclamat rege pe Stephen de Blois, vărul Matildei, acelaşi care a coborât din întâmplare de pe Corabia Albă înainte ca aceasta să pornească spre dezastru. Matilda a reuşit să îşi asigure câţiva aliaţi şi a încercat să ridice pretenţii la tron, aruncând ţara în aproape 20 de ani de război civil. A fost o epocă instabilă şi scăpată de sub controlul legii”, menţionează istoricul Joel Levy.