Domnitori din familii de „boiernaşi“ gorjeni, care au schimbat destinul Bucureştiului

Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, cu toate că au avut nume de familie diferite, se trăgeau dintr-o familie de ţărani moşneni din Gorj. Perioadele când cei doi au deţinut tronul Munteniei, deşi frământate şi pline de privaţiuni pentru locuitori, au coincis cu iniţierea şi realizarea unor lucruri importante.

Barbu Ştirbei a fost fiul boierului oltean Mihai Bibescu, mare logofăt al Ţării Româneşti la 1821, şi al Ecaterinei Văcărescu. Barbu Ştirbei adoptă în anul 1813 numele de familie al bunicului său după mamă, de aici diferenţa de nume faţă de fraţii Gheorghe Bibescu şi Ioan Bibescu.

Academicianul Răzvan Theodorescu spunea în noiembrie 2001, cu prilejul primirii în Academia Română: „Din acest spaţiu vor ţâşni repede, pe treapta socială, în veacul al XVIII-lea, stirpe de boiernaşi ca aceia a lui Ştefan Dumitrache şi Dincă Bibescu din Gorj, care fac negoţ cu vite, porci şi vin de Drăgăşani, netezind, astfel, ridicarea celor doi urmaşi ce au urcat pe tronul de la Bucureşti înainte şi după 1848 (…). Cei doi domnitori care au condus Muntenia, Gheorghe Bibescu (1842-1848) şi Barbu Ştirbei (1849-1853 şi 1854-1856) se trăgeau din Gorj iar originea lor era una nobilă“.

Iorga despre cei doi domnitori

Neamul Bibeştilor descinde din viţa moşnenilor olteni, care trăiau după legile pământului. Dintre aceştia se distinge căpitanul Mihai Bibescu, stabilit pe la anii 1700 în comuna gorjeană Jupâneşti. Mihai Bibescu a avut trei fii şi o fiică: Ion, Dumitru, Constantin şi Ancuţa.

Dintre aceştia patru, Dumitru va ajunge, printr-o ascensiune fulminantă, în vârful ierarhiei vremii sale, devenind în anul 1821 mare logofăt al Ţării de Jos, al patrulea om ca importanţă după domn, şi membru al sfatului domnesc. Din căsătoria sa cu nobila Ecaterina Văcărescu, descendentă a familiei Brâncoveanu, Dumitru Bibescu a avut trei fii: Gheorghe, Ioan şi Dimitrie. Acesta din urmă a fost înfiat de bogatul său unchi Barbu Ştirbei, de la care şi-a luat şi numele.

Despre originile Bibeştilor, aflăm de la Nicolae Iorga: „La Jupâneşti (n.r. - în Gorj) stătea, prin 1700 -, găsim şi pe tatăl său, Tudor Bibescu, în veacul al XVII-lea -, Mihaiu Bibescu, boier de ţară fără dregătorie, făcând hotarnice şi alte trebi de mazil. Peste douăzeci de ani, stăpâni erau aici Ion, Dumitraşcu şi Constantin, fiii, cu Anuţa, ai acelui Mihaiu, care a fost căpitan, adecă dregător la hotare în vremile lui; o fată, Anuţa, luase pe boiernaşul Preda din Hurez. Săuleştii, Crăsnarii erau în numărul rudelor şi vecinilor, cu cari se schimbau din când în când pământurile. Constantin a fost abia « portărel de judeţ», o boierie aşa de mică, încât abia se ridica mai presus de lipsa desăvârşită a boieriei. Ioan (+ 1742), căsătorit cu o Călină, are un fiu, Ştefan, şi un altul carea iea pe Bălaşa Argetoianu. Dumitraşcu lăsă puţină moştenire, împovărată de datorii, fetelor sale Aniţa şi Safta, dintre care cea d’intăiu luă pe un Tutoianu, tot din Gorj. Smerite şi slabe începuturi pentru un neam care era menit să dea doi Domni Principatului Muntean! Acel care a făcut cu putinţă mărirea Bibeştilor e Dumitrachi, fiul lui Ştefan şi fratele lui Dincă şi Ştefănică, a surorilor Balaşa şi Catinca. El se ridică răpede în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, când Oltenia se ţinea acuma iarăşi de Domnul din Bucureşti. Mai ales după pacea de la  Kuciuk-Kainargi (1774) şi noua rânduială a lucrurilor, izbuteşte să ajungă un om cunoscut, puternic şi bogat. Căsătoria lui cu Ecaterina lui Constantin Văcărescu, fiica de suflet a lui Barbu Ştirbei (1794), îl adusese în legături de înrudire cu toată boierimea cea mare. (…)”.

Despre Barbu Ştirbei, acelaşi Nicolae Iorga scria pe la 1910:  „Ştirbei, Oltean şi el, trăitor mai mult în Craiova, botezase la 1796 pe cel d’intăiu fiu al lui Dumitrachi Bibescu. Mama lui Barbu era, cum am spus, o Văcărească, şi numele lui de botez aminteşte pe Barbu Văcărescu cel d’intăiu, dar, cum am spus iarăşi, ea fusese crescută de Ştirbei, care o şi cununase cu Bibescu. Deci Ştirbei, neavând copii, lăsă prin diata sa lui Barbu Bibescu şi numele de familie, precum şi oarecare parte dintr’o moştenire cam îngustată şi primejduită…”

Gheorghe Bibescu, un reformator

Istoricul gorjean Cornel Şomâcu precizează că Gheorghe Bibescu a fost un domn reformator, care a reuşit să lase Bucureştiului câteva locuri importante, cum ar fi Parcul Cişmigiu sau Teatrul Naţional:

„Ajuns domnitor în 1842, Gheorghe Bibescu a fost domnitorul unor reforme foarte importante. Astfel, măsurile luate de el au avut ca obiectiv îmbunătăţirea situaţiei ţării: a mărit armata Munteniei din punct de vedere numeric, a reorganizat poliţia unor oraşe, a modernizat regimul temniţelor, deosebit de dur până atunci, a pus ordine în finanţele ţării. A eliberat din robie ţiganii care aparţineau Bisericii şi aşezămintelor publice. A înlăturat un număr de abuzuri din administraţie, din domeniul relaţiilor agrare şi din justiţie. Este domnitorul care  a luat măsuri de amenajare a drumurilor şi de înfrumuseţare a oraşului Bucureşti. A amenajat actuala şosea Kiseleff, a început amenajarea parcului Cişmigiu, construirea Teatrului Naţional şi altele“.

 Barbu​ Ştirbei, făuritorul Bucureştiului modern

Potrivit istoricului gorjean Cornel Şomâcu, Barbu Ştirbei a fost sfetnicul fratelui său. 

„Barbu Ştirbei a fost un personaj net diferit faţă de fratele său. Astfel, deşi a candidat alături de fratele său  pentru tronul Munteniei, între 1842-1843, i-a acordat în cele din urmă acestuia voturile şi partizanii din Adunarea Obştească, temându-se ca nu cumva partida oligarhică a marii şi vechii boierimi, refractară la reforme, să-şi impună propriul candidat. Stând în umbra fratelui său, l-a sfătuit şi determinat pe acesta să înceapă, încă din primul an de domnie, trei lucrări de interes public în Bucureşti: Şoseaua Kiseleff, Parcul Cişmigiu şi construirea Teatrului cel Mare, viitorul Teatru Naţional. Revoluţia de la 1848 nu i-a dat timp să le termine proiectele comune. Domnitorul a fugit la Braşov, după ce iniţial acceptase proiectul revoluţionar, iar ţara a rămas pe mâna ocupaţiei ruse şi turceşti“, a menţionat Cornel Şomâcu.

Forţat de împrejurări, Barbu Ştirbei a respins cererile revoluţionarilor paşoptişti de a reveni în ţară din exil.

„Învestit ca domn al Munteniei în anul 1849, prin înţelegerea celor două mari puteri, Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman, Barbu Ştirbei se va vedea foarte curând prins între nemulţumirea şi presiunile boierimii vechi, care îl considera un „om nou” şi cererile revoluţionarilor paşoptişti de a reveni în ţară din exilul la care erau condamnaţi, solicitări  pe care noul domnitorul  le-a respins, mai mult obligat, decât de bunăvoie. Poziţia adoptată a fost una ingrată care i-a atras eticheta de domn reacţionar. În umbra acestui sacrificiu de imagine, Barbu Ştirbei s-a putut ocupa în voie de mai vechile sale proiecte privind transformarea Bucureştilor în oraşul care, încă de pe atunci, va câştiga reputaţia unui „mic Paris” al Orientului creştin“, menţionează Cornel Şomâcu.

Barbu Ştirbei a pus bazele înfiinţării armatei. „Ataşat de vechiul şi somptuosul său palat de pe Podul Mogoşoaiei, Barbu Ştirbei şi-a stabilit aici reşedinţa, în timp ce vechiul palat domnesc  a adăpostit, din 1851 batalionul model condus de căpitanul Alexandru Macedonski, tatăl viitorului poet cu acelaşi nume, şi de maiorul Emanoil Culoglu. Interesul lui Ştirbei Vodă pentru pregătirea armatei pământene, Miliţiei Naţionale cum i se spunea, pentru înzestrarea ei nu atât cu armament, cât mai ales cu cadre specializate, s-a tradus prin înfiinţarea unei Şcoli de Ofiţeri la Bucureşti“, mai arată Cornel Şomâcu.