Care au fost primele parcuri din lume. Povestea misterioaselor grădini suspendate ale Semiramidei, minunile lumii antice
0Grădinile au fost considerate încercări de reprezentare a paradisului biblic. Amenajarea unui astfel de loc a ajuns până la nivel de artă.
Primul parc este considerat Edenul biblic. Mesopotamienii ar fi fost primii care au amenajat oaze de verdeaţă. Misterioasele grădini suspendate ale Semiramidei erau considerate ca adevărate minuni ale lumii.
Apoi, grecii au preluat de la persani modelul grădinilor care pun accentul pe coloristica vegetaţiei: „Gustul pentru grădini, debordând a culoare şi miresme delicate a fost preluat de greci de la persani. Aceştia, la rândul lor, se inspiraseră de la mesopotamieni, care au adorat oazele de verdeaţă, create în climatul şi relieful arid al Orientului. Antipatos din Sidon, care a trăit în secolul al II-lea, înainte de Christos, a descris cu multe detalii misterioasele grădini suspendate ale Semiramidei, despre care aflase că ar fi existat cu cel puţin şase sute de ani înaintea sa. Suprafaţa acestora era de cca 1,5 hectare terasate, traversate de o reţea de irigaţie. Philon din Bizanţ a pomenit şi el despre grădinile misterioase ale Semiramidei, declarându-le una dintre minunile lumii vechi. Imaginea seducătoare a grădinilor greceşti s-a datorat, nu numai gustului pentru frumos sau simţului practic, ci şi unei nostalgii paradisiace care se găseşte în toată gândirea greacă. De pildă, Homer pomenea de câmpiile Elisee, de grădinile lui Alkinoos în care merele, perele, măslinii şi smochinii aveau flori şi fructe tot timpul, indiferent de anotimpuri. Nostalgia unor asemenea locuri paradisiace s-a regăsit în grădinile templelor greceşti. Din secolul al III-lea, de înainte de Christos, templele lui Apollo au fost înconjurate de grădini de arbuşti, unii dintre arbuşti sau arbori având semnificaţii sacre: stejarul era legat de Zeus, laurul de Apollo, măslinul de Atena, mirtul de Afrodita şi altele. Tot în Elada a existat tentaţia organizării unor grădini cu flori, plante şi arbuşti decorativi în jurul unor palate sau şcoli, precum grădinile Academos, de care pomenea Aristotel. Grecii au combinat elementele vegetale ale grădinilor (platani, cedrii, sălcii, chiparoşi, meri, rodii, palmieri, dafini, trandafiri etc.) cu elemente ornamentale, de felul bazinelor cu apă, fântânilor, chioşcurilor sau turnurilor, de unde se deschideau privelişti încântătoare“, arată istoricul Simona Nicoară în lucrarea „Ca un colţ de rai... Grădinile şi parcurile“.
Grădinile romane
Cuvântul grădină îşi are originea în grecescul chortos şi latinescul hortus, care s-a a însemnat loc înconjurat cu o împletitură. Romanii au dezvoltat o adevărată cultură a amenajării grădinilor. „Este cert că în lumea antică a existat o fascinaţie extraordinară pentru construirea unei grădini paradisiace artificiale, de regulă cu o arhitectură sub formă de cruce. Romanul Lucius Licinius Lucullus (cca 117-57 î.chr.) s-a întors de pe câmpurile de luptă din Asia Mică cu un model persan al grădinii, chahar-bagh-ul. Tot lui Lucullus i s-a datorat, se pare, aclimatizarea cireşului şi a persicului în sudul Europei. De la romani s-au păstrat cele mai multe urme ale grădinilor paradisiace, dar şi relatări sub formă de opere literare, fresce şi tablouri artistice. În descrierile lui Plinius aflăm că la romani existau grădini (hortus) decorative sau de agrement, dar şi rusticus (grădini de zarzavat) şi pomarium (livezi de pomi). Parcurile romane aveau aspectul unor păduri în care se plimbau în voie animale sălbatice sau domestice. Arhetipurile edenice se regăsesc în scrierile lui Ovidius şi Vergilius, pentru că în cultura romană nostalgia unui paradis pierdut nu a lipsit“, menţionează Simona Nicoară.
Grădinile Bizanţului
Grădinile Bizanţului se remarcau prin strălucire şi maiestuozitate. „Gustul pentru exotic şi strălucitor s-a regăsit şi în grădinile Bizanţului. Nu numai varietatea impresionantă a arborilor şi plantelor cu flori era eclatantă, ci şi mecanisme ornamentale ale grădinilor de tip bizantin: coloanele de marmură, băncile acoperite, lei care mişcă din coadă sau scot mugete, păsări mecanice care dădeau din aripi şi chiar arbori artificiali din pietre preţioase“, se arată în lucrarea „Ca un colţ de rai... Grădinile şi parcurile“.
Grădinile din jurul mănăstirilor
La începutul Evului Mediu au început să se remarce grădinile amenajate în jurul mănăstirilor. „În primele secole ale Evului de Mijloc modelele de grădini au cunoscut o variantă laică sau seniorială şi una religioasă, legată de mediul mânăstiresc. Pe lângă mânăstiri se cultivau, mai ales plante medicinale, flori pentru decorarea altarelor şi legume, pentru mediul ecleziastic. Grădina eclezistică era apreciată ca ipostază a naturii create de Dumnezeu, ca venerare a recunoştinţei faţă de belşugul pe care natura îl oferea creştinilor, pentru hrană şi vindecare. (…) Grădinile n-au lipsit în contextul arhitecturii mânăstireşti, care oferea cadrul cel mai liniştit al meditaţiei, rugăciunii, dătătoare de desfătări spirituale“, mai arată istoricul Simona Nicoară.
Grădinile, la îndemâna oricui
În ultimele secole, grădinile au cunoscut o de dezvoltare rapidă. Botaniştii s-au ocupat de amenajarea acestora în secolul al XIX-lea, iar un secol mai târziu arhitecţii au avut un rol primordial. Apoi, informaţiile au început să circule într-un mod facil, iar oricine şi-a putut amenaja propriul parc: „În secolul al XIX-lea interesul pentru grădini şi parcuri s-a datorat aspiraţiei romantice pentru crearea unui ambient natural, frumos, relaxant, dar şi pentru scopuri ştiinţifice botanice. Dacă până în acest veac rolul arhitecţilor era important în amenajarea grădinilor, de acum crearea şi îngrijirea acestora a fost încredinţată grădinarilor şi botaniştilor, consideraţi noii „specialişti” ai domeniului. Grădinile şi parcurile au reprezentat un model vechi, tradiţional, dar modernitatea urbană le-a transformat într-un subiect de mândrie cetăţenească şi naţională. De altfel, modernitatea a fost caracterizată prin experienţe înnoitoare, inclusiv în privinţa grădinilor, de aceea grădinarii şi arhitecţi au adoptat progresele tehnice, curiozităţile mecanice. Secolul XX a adus din nou rolul arhitecţilor în arta grădinilor, iar aceştia au făcut din grădini un accesoriu indispensabil ansamblurilor arhitecturale. Întreaga Europă a secolul XX a adus schimbări de stil, modelele de grădini occidentale punând tot mai mult accent pe liniile simpliste, moderniste. În amenajarea grădinilor materiale decorative folosite au fost cele din lemn, metal şi ... ciment, iar fântânile, băncile, podurile şi fântânile au fost realizate cu linii simple, care se îndepărtau de stilul clasic, înclinat spre rigori artistice, spre rafinament aristocratic. Grădinile ultimului veac s-au democratizat, modelele lor putând fi accesibile tuturor claselor sociale, dar în funcţie de gust. Literatura referitoare la grădini, emisiunile televizate despre stiluri de grădini şi parcuri, reclamele pentru turismul exotic au avut rolul de a cultiva gustul public pentru paradisurile naturale sau artificiale“, se precizează în studiul „Ca un colţ de rai... Grădinile şi parcurile“.