Disciplinarea pozitivă sau modul în care „construim“ un copil responsabil: „Exprimă o realitate a ordinii sociale“

Deseori disciplinarea este confundată cu pedeapsa, adică exercitarea unui control exterior prin interdicţii, penalizări, folosirea unor tonalităţi negative, încruntări, ameninţări, chiar pălmuire sau lovire - modalităţi des practicate pentru a obţine de la copil un comportament dorit sau de a modifica un comportament.

Deşi nu ne dorim să recurgem la astfel de metode, pentru că nu par a fi cele mai potrivite, alegem să recurgem la ele deoarece altfel de metode nu cunoaştem pentru a obţine un rezultat aşteptat.

Specialiştii arată că dacă luăm în considerare efectele de lungă durată, acestea pot fi neplăcute atît pentru copii, cât şi pentru cei care îi educă (părinţi, educatori, alte persoane care vin în contact cu ei). De exemplu, copilul va avea o imagine de sine negativă, va învăţa să răspundă cu agresivitate în astfel de situaţii, ar putea dezvolta resentimente faţă de persoanele care au apelat astfel de metode, va avea repulsie faţă de comportamentul dorit, va încerca să facă pe plac celorlalţi în detrimentul intereselor proprii şi va dezvolta,chiar tulburări emoţionale;

„În principal nu-şi va putea interioriza comportamentele dorite într-un mod responsabil, deoarece nu va înţelege de ce trebuie să se comporte astfel, şi mai ales nu-şi va dezvolta autodisciplina. Deşi pedeapsa poate modela comportamentul dorit, o serie de studii au evidenţiat faptul că aceste măsuri nu sunt eficiente, iar acei copii care au fost martorii sau ţinta unor pedepse excesive tind să recurgă ei înşişi la pedepsirea oamenilor din jurul lor. Termenul de <<disciplinare> este înrudit cu termenul <<discipol>>. Discipolul este cel care urmează învăţăturile şi stilul de viaţă al altei persoane, urmând modelul în diferite situaţii. Astfel, disciplinarea reprezintă o experianţă de învăţare, care deseori poate fi percepută de copil ca fiind dificilă, incomodă, chiar dureroasă. Rolul celor care se ocupă de educarea copilului este să-l încurajeze pe acesta să persevereze în acest proces de învăţare a unor comportamente specifice vârstei şi a sumării responsabilităţii”, ne explică prof. consilier şcolar Cristina Marin, din cadrul Centrului Judeţean de Resurse şi de Asistenţă Educaţională Dâmboviţa.

Avantajele comunicării specifice disciplinării pozitive  

Modelul oferit de către adult are un impact mai mare asupra copilului, decât orice alte metode, acesta învăţând cel mai bine prin imitare, uneori inconştient, exemplul oferit.

“Astfel, pedeapsa exprimă puterea autorităţii, copilul fiind forţat să adopte un comportament: Dan, taci din gură! Faci gălăgie. În paralel, disciplinarea pozitivă exprimă o realitate a ordinii sociale, o urmare firească a comportamentului inadecvat. Ea implică drepturi egale şi respect reciproc, copilul are posibilitatea de alua decizii, de alege singur modul în care doreşte să desfăşoare acţiunea. Astfel, el devine responsabil de propriul comportament şi de consecinţele acestuia: Dan, dacă vorbeşti ceilalţi copii nu mai sunt atenţi, deci te rog să nu mai vorbeşti sau să te duci să te joci. De asemenea, pedeapsa este arbitrară, aplicată după bunul plac, fără să aibă legătură logică cu un comportament inadecvat: (ton nervos) Maria, ţi-am spus să-ţi strângi jucăriile şi să le pui la loc. Data viitoare nu te mai joci. Disciplinarea pozitivă este asociată în mod logic comportamentului: Maria, avem nevoie de loc să asezăm măsuţele. Nu vor avea loc dacă tu nu strângi jucăriile şi va trebui să desenezi pe jos Pedeapsa cere supunere: Sorin şi Alin se lovesc cu picioarele pe sub masă, deranjându-i şi pe ceilalţi copii. Încetaţi amândoi cu bătaia sau nu veţi mai mânca. În schimb disciplinarea pozitivă permite libera alegere: Staţi cuminţi la masă, cu noi, sau ridicaţi-vă de la masă până când vă liniştiţi”, arată prof. consilier şcolar Cristina Marin.

FOTO drprem.com

Vorba dulce mult aduce 

“Pedeapsa se adresează  persoanei şi nu comportamentului. Aceasta poate duce la atitudini sau comportamente de răzbunare din partea copilului: (furios) Alexandra cine ţi-a dat voie să umbli la ghiveciul cu flori, acum l-ai spart. Nu mai ai voie să te plimbi pe lângă ghivece şi nu te vei mai juca cu păpuşa. În schimb, disciplinarea pozitivă se adresează comportamentului, aceasta permite copilului acceptarea ideii că s-a comportat inadecvat şi dorinţa să se schimbe: Alexandra, cum vei înlocui ghiveciul?”, mai spune cadrul didactic.

Deoarece copilul uneori se simte neînţeles şi i se pare că adultul se impune fără să ţină cont de de el, de ceea ce simte şi gândeşte, este important să se respecte câteva principii de comunicare. 

“De altfel, comunicarea eficientă constituie un ingredient de bază pentru educarea copilului. Tipul de comunicare pe care vi-l propunem se bazează pe respect reciproc. Acesta presupune ca ambii parteneri să-şi exprime sentimentele pe care le au unul faţă de celălalt, în mod onest şi să se accepte unul pe celălalt. Puteţi să nu fiţi de acord cu ceea ce spune copilul, însă trebuie să îi arătaţi că îl acceptaţi şi îi respectaţi părerea şi sentimentele. Îi veţi arăta că îl acceptaţi prin tonul vocii, prin cuvintele folosite şi prin comportamentul nonverbal (mimică, postura corpului)”, explică prof. consilier şcolar Cristina Marin.

Comunicarea ca bază a disciplinării pozitive, presupune două aspecte:

1. Ascultarea reflexivă – înţelegerea a ceea ce copilul simte şi vrea să spună şi apoi repetarea ideilor exprimate într-un mod în care acesta să se simtă înţeles şi acceptat.

2. Construirea şi transmiterea mesajului – mesajele la persoana întâi permit ca sentimentele şi intenţiile dumneavoastră să fie înţelese de copii. Prin astfel de mesaje transmiteţi copilului ce sentimente au provocat comportamentul său sau afirmaţiile făcute. Astfel, mesajul este centrat pe propria persoană şi evitaţi să daţi vina pe celălalt.

Ascultarea reflexivă

Principalul avantaj al acesteia este încurajarea comunicării atît la nivel verbal, cât şi la cel nonverbal. 

“Pin folosirea cuvintelor care reflectă intensitatea emoţiilor puteţi transmite faptul că aţi înţeles nuanţele sentimentelor exprimate (ex: Eşti foarte trist că ţi-ai pierdut jucăria). Răspunsul la mesajele nonverbale presupune de asemena identificarea şi conştientizarea emoţiilor de către copil cu ajutorul dumneavoastră (ex: Modul în care te încrunţi îmi spune că nu eşti de acord). Pentru a şti că este ascultat, copilul trebuie să primească un răspuns deschis, prin care transmiteţi că aţi înţeles sentimentele copilului, încurajându-l să vorbescă, să spună mai multe în legătură cu problema pe care o are prin proprie reflecţie asupra acesteia”

Dimpotrivă un răspuns închis se transmite mesajul că ceea ce simte copilul nu este atât de important, blocându-se comunicarea şi apariţia sentimentului de respingere.

De exemplu, pentru afirmaţia: „Nu pot s-o fac” 

Răspuns închis: „Acum nu vorbi aşa! De-abia ai început!”

Răspuns deschis: „Pare să-ţi fie greu.” 

„Eşti cea mai rea mamă (educatoare) din lume!”

Răspuns închis: „Să nu mai vorbeşti  niciodată aşa cu mine!”

Răspuns deschis: „Se pare că eşti foarte supărat pe mine.”

“Atunci când reflectăm sentimentele copulului este important să o facem într-un mod cât mai specific. Sunt o serie de cuvinte pe care adulţii le pot folosi în reflectarea sentimentelor. Cuvinte care exprimă bucuria: acceptat, apreciat, confortabil, încrezător, mulţumit, satisfăcut, capabil, emoţionat, împlinit, eliberat, iubit, respectat, mândru, recunoscător, emoţionat, bucuros etc. Cuvinte care exprimă supărarea: fără speranţă, rănit, furios, incapabil, plictisit, învins, părăsit, dezamăgit, respins, descurajat, trist, nerespectat, nedreptăţit, doborât, stânjenit, speriat, inferior, vinovat, îngrijorat etc. Ca şi recomandare, este bine să identificaţi situaţiile în care copilul doreşte să vorbească şi pe cele în care preferă să păstreze tăcerea. Arătaţi copilului că sunteţi dispus să-l ajutaţi doar dacă şi el este dispus să depună un efort pentru soluţionarea problemei. Nu vă descurajaţi dacă copilul nu răspunde imediat, este nevoie de timp pentru a se obişnui cu o astfel de abordare”, explică director C.J.R.A.E. Dâmboviţa.

Construirea şi transmiterea mesajului 

A ajuta copilul să exploreze alternativele înseamnă a fi alături de el în procesul de identificare şi evaluare a posibilităţilor de a rezolva o problemă. În construirea unui mesaj de tip „eu” trebuie avut în vedere că, înainte de a vă exprima sentimentele de nemulţumire faţă de copil, ceea ce vă deranjează de fapt sunt consecinţele unui comportament asupra dumneavoastră şi copilul care a manifestat comportamentul respectiv.

Etape în construirea unui mesaj la persoana I:

1. descrieţi comportamentul care intreferează cu activităţile dumneavoastră: „când pleci din clasă fără să ceri voie...”

2. exprimaţi-vă sentimentele în legătură cu posibilele consecinţe: „...mă îngrijorez că ţi se poate întâmpla ceva...”

3. descrieţi consecinţele: „...pentru că nu ştiu unde te duci. ”

În concluzie, prin adoptarea unei disciplinări pozitive copilul poate lua decizii, poate alege, iar acestea sunt luate în considerare cu drepturile acestuia şi respectul reciproc. Ne adresăm comportamentului; nu persoanei şi nu implică atribuirea unei vine şi emitere de judecăţi, ajutându-l pe cel mic să  înţeleagă ceea ce trebuie făcut, fără să se simtă constrâns. Fiind pozitivi în relaţia cu copulul îi permitem acestuia să aleagă liber şi îi stimulăm manifestarea comportamentului dorit. De asemenea, copilul interiorizează reguli bine stabilite fără constrângeri exterioare prin implicarea activă în procesul de învăţare a comportamentelor dorite ccea ce va duce la cultivarea autodisciplinării.