Constantin Voicu a compus peste 10.000 de poezii
0Târgovişteanul se închină ca la o icoană în faţa marii poezii şi în faţa adevăratelor valori ale neamului românesc.
Constantin Voicu şi-a trăit copilăria sub semnul misticului popular şi al fricii de Dumnezeu. „Seara, înainte de culcare, tata ne citea balade populare cu un accent deosebit de atrăgător, formându-mi urechea şi sufletul şi pentru rimă, şi pentru ritm sau măsură, iar mama ne povestea diferite întâmplări trăite de părinţii sau de bunicii ei (aşa spunea), cu balauri, satane, zmei şi alte creaturi fantastice”, rememorează Constantin Voicu. Tot părinţii, prin ambiţia de care au dat dovadă, au fost cei care l-au scos din întunericul necunoaşterii de carte. La examenul de admitere la şcoala de învăţători din Câmpulung-Muscel a mers încălţat cu sandalele mamei. „Mi-era o teamă grozavă de mama. Trebuia să vin numai cu note de 9 şi 10. La note mai mici îmi aplica o corecţie moştenită: nuiaua de sălcioară sau urzica bunăoară, urzica crescută-n soare, verde şi înţepătoare. De-abia în clasa a VII-a am înţeles, atitudinal, că trebuie să învăţ şi altfel. La sfârşitul anului am avut media generală 10”, ne spune Constantin Voicu.
Scenă improvizată pe masa joasă şi rotundă
Constantin Voicu şi-a dezvăluit latura artistică de copil. „Nu era serbare în care să nu cânt sau să nu recit poezii alese de tata din ziarele vremii. Pentru asta, părinţii îmi improvizau acasă o scenă dintr-un scaun sau masa aceea joasă şi rotundă, pe care urcam cu picioarele goale şi exersam recitarea sau gesturile scenice. Părinţii mei apreciau şcoala şi artele fără prea multă ştiinţă de carte. Mama improviza poveşti şi cântece, iar tata cânta sau compunea satire, având drept personaje oameni din comunitatea locală. După ce le scria, ni le citea nouă şi colegilor de la mină, după care le împăturea şi le punea la grinzile casei pentru... dospire. „Eu sunt paznicul zis Niţă (fratele mamei)/Stau mereu lângă sobiţă/Dacă mă daţi la o parte/Imediat vă fac rapoarte”. Este singura strofă pe care mi-o amintesc din sutele de satire scrise de tata”, ne povesteşte Constantin Voicu. La 16 ani, publică prima poezie în revista „Flori muscelene” a Liceului Pedagogic din Câmpulung-Muscel. „În 1976, pe vremea când eram tânăr învăţător la Răcari, am fost descoperit de Vasile Chiriuc, de la Direcţia Judeţeană de Cultură, apoi transmis ziaristului şi scriitorului George Coandă, care m-a şi publicat într-o foaie volantă de literatură, iar în 1977 am ajuns pe mâna poetului Grigore Grigore, la cenaclul „Cicerone Theodorescu” de la Casa Sindicatelor. Adevăratul debut literar a avut loc în 1980, în revista „Flacăra”, fiind publicat de poetul Adrian Păunescu, revistă de la care am primit, prin poştă, 1400 de lei, bani mulţi la vremea aceea”, spune poetul. Constantin Voicu a obţinut premii literare la nenumărate festivaluri de poezie. A publicat 7 cărţi şi are în manuscris alte 4. A compus peste 10.000 de poezii. Este fondatorul revistei pentru copii „Căldăruşa cu bondari”, coordonatorul revistei şcolare „Armonii” şi redactorul şef adjunct al revistei de cultură, istorică şi de cinstire a eroilor neamului „Eroica”.
Întrebări şi răspunsuri:
Cine v-a fost mentor şi „naş” literar?
Omul din mâinile căruia am ţâşnit este scriitorul George Coandă. El mi-a botezat şi prima carte – „Zări de maramă pe Râul Alb”.
Ce poet român preferă Constantin Voicu?
Dumnezeul meu este în cer, iar pe pământ zeul pe care-l am este Eminescu, Luceafărul pe care-l văd în fiecare noapte coborând pe Turnul Chindiei, spre ştirea şi iubirea limbii române. În fiecare zi îi iau de mână pe Cârlova şi pe Văcărescu şi ne gândim împreună ce mai e de făcut în această limbă şi în această fostă cetate de scaun a Ţării Româneşti.
Ce îi place:
„Îmi iubesc părinţii, soţia, fiul, nora şi pe nepotul Robert Cristian. Iubesc şcoala cu lumea ei minunată de copii şi poezii . Îmi place să-mi ascult gândurile, reverberând din ceasornicul istoric al Curţii Domneşti; să-mi simt inima pulsând de emoţii şi sentimente în Turnul Chindiei; de ochii lui Mihai Viteazul care să mă dojenească blând de la Dealu, dacă nu-i sunt urmaş de nădejde”, ne spune, în stilu-i poetic, Constantin Voicu
Ce nu îi place:
„Nu-mi plac oamenii înfumuraţi, atotştiutori, fără caracter şi fără înţelegere în tot ce fac, dascălii care nu ştiu să facă apostolat la catedră, preoţii care nu ştiu să fie adevăraţi părinţi pentru creştini, medicii care n-au timp de pacienţi, oamenii care n-au timp de oameni”, mărturiseşte poetul.
Profil
Nume: Constantin Voicu
Născut: 23 octombrie 1950, Voineşti
Studii: Liceul Pedagogic (5 ani) şi Facultatea de Ştiinţe Umaniste - Specializarea Geografie, cu masterat în domeniu
Familie: căsătorit, 1 băiat, Răzvan, şi un nepoţel, Robert Cristian