Metoda inedită prin care pescuiau dacii. Boii şi caii erau folosiţi pentru a scoate peşti de dimensiuni mari din apă
0Autorul roman Claudius Aelianus (sec. II – III d.Hr.) apreciază inventivitatea dacilor care aveau o metodă unică de a pescui. Aceştia foloseau o pereche de boi sau de cai.
Ocupaţiile principale ale dacilor erau agricultura, creşterea animalelor şi pescuitul. De asemenea, strămoşii românilor extrăgeau aur şi argint, făcând comerţ cu cetăţile greceşti de pe ţărmul Mării Negre. Dacii erau pricepuţi în prelucrarea metalelor, de-a lungul timpului, fiind descoperite obiecte din metale preţioase de pe vremea strămoşilor.
Autorul roman Claudius Aelianus (sec. II – III d.Hr.) apreciază inventivitatea dacilor care aveau o metodă unică de a pescui. Aceştia foloseau o pereche de boi sau de cai, de care legau o funie şi agăţau un cârlig de undiţă, în care înfingeau un plămân de taur. Când peştele trăgea de momeală, boii erau traşi de lângă malul râului, scoţând din apă peştele.
„Ei pescuiesc astfel: un istrian, pescar de meserie, mână lângă malul Istrului o pereche de boi, dar nu pentru că are cumva de arat, căci – precum se zice – nu are nici în clin nici în mânecă boul cu delfinul. Astfel cum ar putea să lege prietenie mâinile pescarilor şi plugul? Dacă omului îi stă la îndemână o pereche de cai, foloseşte caii. El duce pe umeri jugul, merge acolo unde socoteşte că e bine să se aşeze şi crede că e loc prielnic de pescuit.
Leagă de mijlocul jugului capătul unei funii trainice şi foarte potrivită pentru tras, punând nutreţ din belşug boilor sau cailor. Iar aceştia mănâncă pe săturate. În partea cealaltă, leagă de funie o undiţă puternică şi grozav de ascuţită. Înfige în ea un plămân de taur şi o aruncă somnului din Istru, momindu-l cu o mâncare foarte plăcută. De sfoara care leagă undiţa atârnă atât plumb, cât să ajungă, ca să fie o greutate pentru tras.
Când simte carnea de taur peştele porneşte îndată s-o prindă. Apoi întâlneşte din abundenţă şi fără nici o piedică ceea ce doreşte: deschide gura mare, ca să apuce hrana la care nu se aştepta şi care l-a momit, şi trage la el nenorocita hrană. Lacomul se întoarce mulţumit, şi, fără să simtă, e străpuns de undiţa pe care am amintit-o. Dorind să scape de nenorocirea ce l-a copleşit, smuceşte în jos şi scutură funia cât poate de tare.
Pescarul bagă de seamă acest lucru şi se bucură nespus. Apoi sare din locul unde aştepta şi lasă îndeletnicirea pescăriei, pentru a deveni plugar – precum face un actor de tragedie care îşi schimbă masca. El mână boii sau caii, iar între animale şi puternicul cetaceu se încinge o luptă. Animalul din Istru trage în jos cu toată puterea ce o are, iar perechea de animale trage funia în partea opusă. Dar împotriva aceluia sunt mai mulţi, nu unul. Peştele e biruit de opintelile celor două animale şi, răpus, este tras pe ţărm”, arată Claudius Aelianus în lucrarea sa „Despre animale”, în care povesteşte despre populaţia de pe teritoriul patriei noastre şi ocupaţia pescăritului.
Pescuitul reprezenta o sursă de hrană pentru daci, pe lângă agricultură şi creşterea animalelor. Vânătoarea era şi ea practicată pe teritoriul Daciei, strămoşii noştrii vânând iepuri, cerbi, castori, cerbi, bouri, mistreţi, urşi, precum şi tot felul de păsări.
Alte ştiri pe această temă: