Slobozia: Mama cu 38 de urmași trăiește în Bărăgan

La aproape 97 de ani, Elena Gramă se poate lăuda că deţine o comoară inestimabilă: 8 copii, 15 nepoţi şi alţi 15 strănepoţi.

Sărăcia Sudiţiului ascunde cea mai bogată mamă din Bărăgan: Elena Gramă. Bătrâna, care a ciulit urechile la şuierul obuzelor din ambele războaie mondiale, are nu mai puţin de 38 de urmaşi.

Sudiţi, o comună situată pe Drumul Judeţean 201, Slobozia-Ţăndărei, la aproximativ 20 de kilometri de municipiul Slobozia, adăposteşte puţin peste 2.300 de suflete. Deşi aparent banală, localitatea are câteva repere care o scot din anonimat. Unul dintre acestea, cel mai vârstnic locuitor al comunei, Elena Gramă, care, în toamnă, va împlini 97 de ani.

A avut 10 fraţi şi surori
Ochii blânzi şi încă destul de ageri ai bătrânei încearcă să desluşească cine îi tulbură bătrâneţile tihnite, de vreme ce auzul nu mai este atât de ascuţit ca pe vremuri. Chipul brăzdat de vreme se luminează, însă, treptat, pe măsură ce discuţia avansează. Povestea începe undeva la mijlocul lui noiembrie 1914, an în care Elena, fiica Ianei şi a lui Zamfir Gramă, oameni simpli şi muncitori de altfel, venea pe lume, într-o zi de 12.

Anii copilăriei s-au scurs cât ai clipi sub îndrumarea părinţilor şi a învăţătorului David Davidescu, „un mare om, care iubea copiii“. Pentru Iana şi Zamfir, cele patru clase absolvite de Elena la şcoala din localitate au fost suficiente. Cei doi aveau 11 guri de hrănit, iar ajutorul fiecărei odrasle la treburile gospodăreşti era cât se poate de binevenit.

Soţul, prizonier în Siberia
Treptat, Frusina, Maria, Neacşa, Geta, Ion, Fotiade, Mitu, Gică, Victor, Niculae şi Elena şi-au luat zborul din casa părintească. Astăzi, doar Elena şi Geta au mai rămas în viaţă, ceilalţi s-au stins. Elena s-a măritat cu Nicolae şi împreună au „ridicat casa în care stau şi azi, din chirpici şi bolovănaşi, pentru că pământul trebuia muncit“.

Zbuciumul celui de-al doilea război mondial şi-a pus amprenta asupra anilor tinereţii. Nicolae a plecat pe front, a trecut Nistrul şi a luptat împotriva ruşilor. A căzut prizonier şi a ajuns într-unul din lagărele din Siberia. Acasă, Elena îngrijea de copii. „Înhămam calul, săpam cu copilul în spate, când nu puteam să îl las singur acasă“, rememorează Elena. La sfârşitul războiului, Nicolae s-a întors acasă, dar „a venit pe uliţa din spate, îi era ruşine de cum arăta. Mâncase în lagăr doar coji de cartofi şi iarbă“, spune bătrâna.

Mamă eroină
De-a lungul timpului, dragostea dintre Elena şi Nicolae şi-a arătat roadele: cei doi au avut împreună opt copii, născuţi la interval de doi sau trei ani. Primul a văzut lumina zilei Ion, în 1933, după o naştere grea, asistată de o moaşă din sat. „Am născut cu moaşa, da’ ce chinuri au fost, mamaie. Se fierbea apă, se pregăteau prosoape. Nu rămânea nimeni în cameră“, rememorează bătrâna.

Lui Ion, i-au urmat Constantin, Victor, Andrei, Dobriţa, Marioara, Aurel şi Sofica, ultimul copil fiind născut în urmă cu 57 de ani, într-o zi în care „Toţi copiii au fost daţi afară din cameră, dar stăteam şi ascultam la uşă. Toţi am fost născuţi cu moaşă“, îşi aminteşte Dobriţa (67 de ani), singurul copil care mai străbate acum aceleaşi uliţi prăfuite ale Sudiţiului zi de zi. Ceilalţi s-au împărţit care încotro: Bucureşti, Gura Ocniţei, Medgidia, Ţăndărei sau Slobozia.

Dobriţa şi soţul, Bucur Ahilie, au stat şi ei în Slobozia, dar au revenit în Sudiţiul natal în urmă cu 14 ani. „Dumnezeu mi-a dat copii frumoşi şi sănătoşi, cu care mă mândresc“, răzbate un glas răguşit din pieptul care a alăptat atâtea odrasle, în vreme ce pupilele se dilată, oglindind un suflet de mamă-eroină.

Nu aduce clipa ce aduce veacul
Toţi cei opt copii ai Elenei şi-au întemeiat propriile familii, iar Elena a ajuns bunică a 15 odrasle ale femeilor şi bărbaţilor din neamul Gramă. Deşi nu le ştie numele, bătrâna îi iubeşte ca pe ochii din cap, aceiaşi ochi clari cu care a văzut alţi 15 noi membri ai neamului Gramă: strănepoţii. Nici pe ei nu ştie cum îi cheamă, dar le ştie zâmbetele şi lacrimile, poftele şi supărările. I-a ţinut pe toţi pe genunchi şi le-a mângâiat creştetele.

„Îi iubesc cum nu iubeşte nimeni. Atâta dragoste mi-a dat Dumnezeu“, şopteşte nonagenara. Nici ei nu au uitat-o pe bătrână, o caută frecvent să o întrebe de sănătate sau doar să audă glasul care parcă mai ieri îi dojenea sau îi alinta. Acum mai bine de şase ani, în noiembrie 2004, chiar în ziua în care Elena număra 90 de toamne, copiii, nepoţii şi strănepoţii au luat drumul Sudiţiului. Lacrimile au inundat atunci ochii şi casa bătrânei. Pieptul bătrânei, văduvă de 38 de ani, a zvâcvnit atunci mai ceva ca tunurile la Sevastopol, în ’41-’42.

Toţi cei 38 de copii de carne şi suflet pe care i-a crescut îi calcă pragul des, însă au respirat praful Sudiţiului laolaltă ultima oară în 2004. Au de gând să umple casa bătrânei din Sudiţi din nou atunci când veacul va scârţâi poarta casei din apropierea staţiei de autobuz.

Clepsidra bătrâneţii

Acum, la bătrâneţe, o zi din viaţa Elenei Gramă îşi scurge clipele după un anumit tipar. Dimineaţa devreme, bătrâna aproape sleită de puteri îşi spală faţa, îşi face rugăciunea şi, apoi, manâncă dejunul pregătit de Aurelia Ţintea (50 de ani), femeia care o îngrijeşte, de trei luni, zi şi noapte, în schimbul sumei de 400 de lei pe care o primeşte de la familia Elenei: ceai sau lapte, ou fiert şi brânză. Bătrâna îşi umple timpul apoi în faţa televizorului sau în compania vreunei vecine, reînviind parcă o frântură din Cuţarida pictată de Eugen Barbu în „Groapa“ sa.

Înainte de prânz, bătrâna mănâncă fructe şi, ceva mai târziu, o ciorbă. Nu se împacă deloc cu supa, parcă e prea fadă. O felie de chec sau cozonac încheie prânzul Elenei. La cină, alege, din nou, lapte sau ceai şi un boţ de brânză. Înainte de culcare, bătrâna spune pe nerăsuflate Crezul şi Psalmul 50, apoi o roagă pe Aurelia să îi citească dintr-o carte mică de rugăciuni.

Treptat, pleoapele i se îngreunează, iar gândurile o poartă în frânturi de timp, ticsite într-un secol de viaţă.

Citeşte şi Elena Strună, mama-eroină cu 15 copii din Călăraşi

Neamţ: A prins centenarul cu coasa în mână