FOTO Fundata, satul bănăţenilor deportaţi în Bărăgan
0Câţiva bătrâni din localitatea Fundata, din judeţul Ialomiţa, mai păstrează şi acum vie amintirea anului 1951, când comuniştii au relocat aproape 40.000 de bănăţeni în Bărăgan, fiind consideraţi duşmani ai poporului.
În vara anului 1951, 40.000 de oameni au fost dislocaţi din Banat în inima Bărăganului. Consideraţi duşmani ai poporului, comuniştii i-au condamnat la muncă silnică în „Mica Siberie“, cum aveau să denumească locul unde au fost aruncaţi. Siliţi să-şi lase toată agoniseala, oamenii au luat-o de la capat într-un alt loc. Aşa au reuşit să înfiinţeze în inima Bărăganului 18 localităţi. La aproape 10 kilometri de Slobozia, au întemeiat satul Fundata.
Monumentul deportaţilor
Satul se află la trei kilometri de drumul principal, într-un loc înconjurat de şanţuri şi stufăriş. De departe, se văd ruinele gării unde au fost debarcaţi bănăţenii cu 63 de ani în urmă.
Monumentul deportaţilor ridicat în fundata
Aşezarea este cufundată într-o linişte adâncă. Deoparte şi de alta a uliţei mari, urmaşii deportaţilor şi-au ridicat case noi, tocmai pentru a uita de bordeiele de pământ şi paie în care strămoşii lor au fost siliţi să trăiască. La capătul străzii, se află monumentul deportaţilor, ridicat în anul 2001, în cinstea celor 40.000 de oameni dislocaţi aici.
Din faţa monumentului, la dreapta, se desprinde o altă uliţă. De-o parte şi de alta a acesteia au rămas ruinele bordeielor din chirpici şi din stuf construite în primii ani de după deportare.
La mai bine de 60 de ani de la acel moment, durerea şi oprimarea nu s-au şters. Cei câţiva deportaţi care au rămas în viaţă îşi amintesc şi acum dramele prin care au trecut, ca şi când totul s-ar fi petrecut ieri.
Foto
Copilărie în bordei
Dintre bănăţenii aduşi în 1951 la Fundata, astăzi mai trăiesc în jur de 15 persoane. Printre cei care au rămas să-şi ducă bătrâneţile în inima Bărăganului este şi Victor Cioban (67 de ani) care a fost adus aici împreună cu familia, din satul timişean Şandra. Avea doar patru ani când a ajuns la Fundata. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa într-un bordei de pământ şi-a stat în permanenţă supravegheat de oamenii Securităţii.
Muncea pământul cot la cot cu oamenii mari, chiar dacă era doar un copil. Acum, în pragul bătrâneţii, dramele copilăriei i-au rămas adânc întipărite în suflet. „Mi-aduc aminte că ne-au urcat în trenuri şi că ne-au dat voie să luăm cu noi cel mult 14 kilograme de produse. Ce să iei mai întâi? Ai mei au lăsat jumătate din agoniseală la Şandra. A fost greu să venim aici. N-aveam de niciunele, eram în permanenţă păziţi de jandarmi“, rememorează omul drama prin care a trecut cu 63 de ani în urmă.
Bătăi cu biciul
La câteva case distanţă se află casa soţilor Iliuţă (81 de ani) şi Alexandrina Frunză (77 de ani). Ei provin din satele bănăţene Şandra şi Becicherecu Mic.
Soţii Frunză îşi amintesc şi astăzi dramele prin care au trecut
Când alarma a început să sune, iar oamenii siliţi cu armele să fie urcaţi în trenuri, erau doi tineri care aveau speranţe mari. S-au cunoscut imediat după ce-au ajuns la Fundata şi şi-au întemeiat aici o familie. Sunt împreună de 60 de ani şi tot împreună au îndurat drama deportării.
Imagine din cimitirul străbunilor deportaţi
„Ţin minte că au venit şi ne-au luat din case şi ne-au urcat în trenuri. Am ajuns aici şi n-aveam de niciunele. Am fost bătut cu biciul pentru că nu munceam suficient de mult. Nu conta că erai copil sau bolnav. Câte bătăi cu biciul am luat, nici eu nu mai ştiu...“, mărturiseşte Iliuţă Frunză.
Nu mai ştie cum arată satul natal
Alexandrina s-a obişnuit în timp cu viaţa la Fundata. Ultima dată a văzut satul natal din Banat la începutul anilor ’80. Nici nu-şi mai aminteşte cum arată Becicherecu Mic. Casa sa este la Fundata, locul patimilor. La fel ca şi ceilalţi localnici, a fost supravegheată de Securitate şi oprimată. Îi este greu să uite prin ce a trecut, cât despre iertarea celor care i-au distrus viaţa spune: „I-am iertat pentru că am vrut ca şi Dumnezeu să ne ierte pe mine şi pe toţi cunoscuţii. Altfel n-aş fi făcut-o niciodată!“.
Cei 40.000 de duşmani ai poporului
Ceea ce comuniştii au numit în 1951 acţiunea de „igienizare a Banatului“, a început în noaptea de Rusalii.
Peste 40.000 de oameni care trăiau pe linia de graniţă dintre România şi fosta Iugoslavie au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţele şi să se mute forţat, în altă parte.
40.000 de oameni au fost dislocaţi forţat în Bărăgan
Documentele emise de regimul autoritar de la Bucureşti au precizat că toţi trebuiau să ajungă în Bărăgan.
Miza a fost una politică şi, spun documentele păstrate în sertarele Arhivelor Naţionale, are strânsă legătură cu degradarea relaţiilor diplomatice dintre ţara noastră şi fosta Iugoslavie.
Teama regimului comunist a fost aceea ca nu cumva bănăţenii din judeţele Caraş-Severin, Timiş sau Mehedinţi, majoritatea de naţionalitate sârbă, aromână sau basarabeană, să pornească o blocadă anticomunistă.
Oamenii deportaţi în Bărăgan au fost consideraţi „duşmani ai poporului“ şi „elemente cu factor ridicat de risc“, se arată în documente păstrate la Muzeul Judeţean de Istorie Ialomiţa. Într-o singură noapte au fost urcaţi în trenuri de marfă şi duşi cât mai departe de posibila zonă de baştină. După un drum care a durat aproape o săptămână, s-au trezit în colbul Bărăganului, loc pe care l-au denumit „Mica Siberie“.
Citiţi şi:
Cum au supravieţuit deportaţii bănăţeni primei ierni în Bărăgan
Bărăganul este cunoscut drept una dintre cele mai capricioase zone a ţării. Dacă verile sunt uscate şi secetoase, iernile sunt extrem de geroase. Crivăţul urlă şi viscoleşte zăpada zile în şir. Furia iernii din Bărăgan au cunoscut-o şi deportaţii bănăţeni, aruncaţi în „Mica Siberie“ de comunişti, în anul 1951.
Născută în Banat, scriitoarea care s-a consacrat pe meleaguri ialomiţene a devenit cunoscută odată cu publicarea unicului său roman. O biografie în care descrie drama pe care a trăit-o în timpul deportării în Bărăgan, eveniment petrecut vara anului 1951.