Drama familiei care luptă în prima linie cu COVID-19. Fiica, ofiţer de jandarmi: „E timpul să ne despărţim din nou“

Deşi este în prima linie în lupta cu coronavirusului, o familie din Slobozia trăieşte în spatele frontului drama de a fi departe unii de ceilalţi. Fiica Andreea este ofiţer de jandarmi, mama, asistentă medicală, iar tatăl este poliţist. Cel mai greu, povesteşte fiica, a fost faptul că nu şi-a văzut părinţii timp de o lună.

Curajul celor trei de ajuta oameni în cele mai dificile momente se transformă acasă în teamă şi suferinţă unii pentru alţii. Povestea fiicei despre ambiţie, perseveneţă şi puterea de a merge mai departe, indiferent de greutăţile pe care le întâmpină, este o lecţie profundă de iubire, responsabilitate şi pasiune pentru meseria pe care şi-a ales-o.

Iată mesajul Andreei, postat pepagina de socializare a Jandarmeriei Române:

“I-am revăzut după o lună. Cel mai greu mi-a fost că nu am putut să-i strâng în braţe, aşa cum o făceam de fiecare dată, când ne întâlneam după serviciu. Nici pe fratele meu nu l-am văzut şi mi-e tare dor de el.

Astăzi, când i-am revăzut, mi-am adus aminte de perioada în care mă pregăteam pentru admiterea la Academie. Şi atunci mi-a fost greu, cu multe momente în care eram pe punctul de a ceda. Ţin minte, într-o seară, după două meditaţii şi un antrenament draconic, am ajuns acasă. Am căzut în genuchi şi am început să plâng...

- Gata! Nu mai pot. Nu am nicio zi liberă, nici măcar duminica. Gata, renunţ!

Parcă-l văd şi acum pe tata, cum stătea în holul bucătăriei şi cum venit la mine, m-a luat de umeri, m-a ridicat de pe covor şi a zis cu glas ferm:

- Să nu mai spui asta niciodată. Visezi să fii jandarm de la 15 ani. Ai făcut faţă până acum şi pe ultima sută de metri renunţi? În iulie te vei duce la concurs, vei trece probele cu brio, şi vei ieşi cu acel cartonaş verde în mână, din mulţimea de candidaţi. Iar noi vom fi acolo, dincolo de gard, mândri de tine. Nu da o secundă de tristeţe pe o viaţă fericită şi împlinită.

Viaţa a făcut, ca de fiecare dată, să fie exact cum mi-au spus ei. În iulie le-am dus râvnitul cartonaş verde la gard şi le-am văzut lacrimile de mândrie...şi astăzi, când i-am revăzut, pe chipul obosit al mamei, am văzut aceleaşi lacrimi. Era mândră că mă vede în uniformă. Tata s-a ţinut tare şi mi-a spus: “O să trecem cu bine şi peste asta!”

Am încredere în ei, pentru că de fiecare dată când mi-au spus că va fi bine, chiar aşa s-a întâmplat.

Acum, însă, e timpul să ne despărţim din nou. Pentru câtă vreme? Nu ştiu! Le-am făcut cu mâna de la distanţă… mama a plecat din nou la spital, tata la secţia de poliţie, iar eu, la unitate.”