Povestea meşterului Nicolae Nica, întemeietorul muzeului care „miroase a mamă şi a tată“. Pe 7 februarie ar fi împlinit 99 de ani

Ar fi împlinit, pe 7 februarie, 99 de ani, dacă în urmă cu doi ani decanul de vârstă al meşterilor populari din judeţ, Nicolae M. Nica, n-ar fi plecat la cele sfinte, împlinit că lasă urmaşilor zestrea cea mai de preţ – mărturii autentice despre trecutul strămoşesc.

După o tinereţe grea, petrecută în cazarmă, pe front şi în prizonierat, Nicolae Nica, mai simplu şi atât de mult pe placul lui - Nea Nica, s-a întors în satul natal, hotărât să-i înveţe şi pe alţii lecţia preţuirii rădăcinilor. N-a fost să fie din prima, a urmat o nouă pribegie, cu folos, pentru ca în 1979, din dragostea lui Nicolae Nica pentru părinţi şi pentru sat să se nască un muzeu.

Peripeţiile şi le-a povestit de fiecare dată când cineva ajuns pe întortocheatele, la propriu, căi către satul Chilia, din Făgeţelu, şi-a găsit timp, fără să ştie decât la final că l-a câştigat de fapt, să asculte tot ce poate s-a mai spus înainte, dar nu cu atâta ardoare şi atât de convingător cum putea s-o facă meşterul în lemn, os şi cuvinte.

Nicolae M. Nica s-a născut la 7 februarie 1917 la Chilia, pe atunci comună de sine stătătoare, astăzi sat din Făgeţelu. A plecat în armată la 22 de ani, iar după doi ani de cazarmă a fost înrolat în război. Pe front a mai petrecut trei ani, urmaţi de alţi cinci, a căror amintire îi umplea ulterior ochii de lacrimi, de prizonierat la ruşi.

Întors în sat, urmând un vis care-l ţinuse în picioare în toţi acei ani grei, n-a vrut decât un lucru: să facă un muzeu, un loc în care să adune esenţa  lucrurilor cu adevărat importante în viaţă, o mărturie despre tot ceea ce ajungi să preţuieşti când viaţa pare că nu mai are nimic să-ţi dea.

Nicolae Nica s-a specializat la Piteşti ca sculptor FOTO Valeriu Ciurea

„Când am venit aici, în `48, m-au primit ca pe un comunist; au vrut să-mi dea servicii pe care eu nu am putut să le accept: fie să iau declaraţiile de la oamenii de prin sat, fie să spun care sunt cei care vorbesc împotriva colectivităţii. După ce le-am spus că nu pot să fac aşa ceva, am zis că vreau să fac un muzeu, la care mi-au răspuns în batjocură: «Măi, prăpăditule, te-ai născut tu să faci muzeu?». Apoi, tot în 1948, am hotărât plecarea de aici. Am luat două zăvelci ale mamei, o ladă de zestre, o masă rotundă dintru-un lemn şi ceva mărunţişuri. Cu ele am umblat din toamna lui `48 în Piteşti, apoi la Ştefăneşti, iar în 1979 am revenit la Chilia şi am deschis o expoziţie cu tot felul de lucruri“, mărturisea meşterul în cartea autobiografică lansată în 2008, „Cronică în tăcere“.

Cum s-a făcut muzeul la Chilia, pentru că la Goleşti „erau Brătienii, fraţii Goleşti, Liviu Rebreanu, iar eu am zis că nu puteam fi pe lângă ei“

A plecat din nou, în 1948, în pribegie. A făcut Şcoala Populară de Arte, specializându-se ca sculptor. Neastâmpărul l-a urmărit însă permanent, iar în anii ’70 se întoarce în sat, convins că a venit timpul. În 1979 era gata muzeul, pe care în 1994 îl şi lasă moştenire, oficial, autorităţilor judeţene, cu simpla condiţie ca piesele de aici să nu fie transferate niciodată în altă parte.

N-a lipsit mult însă ca ceea ce bucură astăzi ochii privitorului la Făgeţelu să se realizeze la Goleşti. „Până la întoarcerea mea aici am făcut şcoala populară de artă pentru a-mi îmbogăţi cunoştinţele despre artă, am studiat tratate de istorie pentru a şti mai multe despre Chilia şi m-am gândit să fac totuşi muzeul aici, nu la Goleşti, unde am fost chemat să-l fac, pentru că la Goleşti erau Brătienii, fraţii Goleşti, Liviu Rebreanu, iar eu am zis că nu puteam fi pe lângă ei.“, dădea din nou Nea Nica măsura bunului simţ al copilului care plecase din Chilia.

Discoteca şi lipsa ei de spirit strămoşesc

Privilegiaţii de soartă care i-au stat lui Nicolae Nica în preajmă ştiu că n-a fost un ţăran simplu, chiar dacă asta erai tentat să crezi ajungând, indiferent de momentul zilei, şi descoperindu-l veşnic în gospodărie sau atelier, în haine ţărăneşti, punându-şi sufletul în obiectele de artă naivă.

Obiectele care i-au ieşit din mână au, fiecare, o poveste, pe care o poţi ghici, dar dacă ai fi avut ocazia s-o auzi din gura autorului...

„Unele lucrări ale mele redau Hora, Sârba, Salta, Joiana, Brâul şi Hora Unirii.  Hora este dintr-un lemn, cu taraful de lăutari înăuntru, adică în mijloc, aşa cum se întâmpla original. Oamenii au nevoie de ele pentru că ei au primit alte influenţe străine care vor trece aşa, ca apa peste pietre şi vor rămâne aceste autentice hore care se jucau în poieni, în vâlcele, la fântâni, în păduri. Se jucau aşa cu strigăte de iureş – cum era Brâul: Şi de Brâu şi de curea/ Şi de cingătoarea mea! (n.n. vocea şi sufletul îi saltă ca şi cum ar striga aievea, în vârtejul dansului).

Nu se juca aşa, lele, lele, erau transpiraţi, trăiau dansul cu toată fiinţa lor. Acestea au fost moştenirea noastră pe care nu trebuie s-o uităm sau s-o pierdem. Noi ne învârtim la discotecă fără haz, fără elan. Nici o lucrare de spirit strămoşesc! N-are moştenire nimic din tot ce vedeţi în această distracţie. Înainte se juca cu iureş şi cu vlagă; rămânea în sânge două-trei zile amintirea horelor jucate. Băiatul simţea fata cu plăcerea pe mână. Era o căldură care se transmitea unul altuia prin palmele împreunate.”, spune Nicolae Nica în volumul îngrijit de Valeru Ciurea.

Un muzeu cu peste 2000 de piese

Pentru că pe copiii satului i-a iubit cum numai un bunic putea să o facă, la vârsta la care cei din „leatul“ lui îşi duceau cu greu bătrâneţile Nea Nica înfiinţa bibliotecă pentru şcolari şi deschidea clasă de sculptură în lemn, într-o încercare disperată a autorităţilor de a-i ţine pe elevi la şcoală, în bătătură, dacă la oraş devenise deja prea departe după ce capitalismul sărăcise satele urcate pe dealuri. „Nicolae M. Nica ar trebui să fie bunicul tuturor copiilor. Să îi înveţe, aşa cum numai el ştie, dragostea pentru natură, pentru animale şi păsări, pentru oamenii-oameni. Să îi înveţe cântecul românesc şi jocurile. Să îi înveţe să se respecte pe ei înşişi, dar şi pe ceilalţi. Să îi înveţe dreapta judecată şi respectul pentru muncă“, este descrierea pe care i-o făcea, la împlinirea a 95 de ani, Valeru Ciurea, consilier în cadrul Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale.

Timpurile i-au fost, în acest demers, potrivnice, fii satului s-au dus oricum, şcoala de arte şi meserii s-a desfiinţat din lipsă de elevi. Muzeul însă a devenit cu fiecare zi mai bogat, iar şcoala veche, în care a părut la început că încape, s-a ticsit.

În 2002, cele peste 2000 de piese primesc un spaţiu aşa cum se cuvine, iar secţia externă a Muzeului Judeţean poate fi vizitată în circuit. În curte păşeşti ca-ntr-o gospodărie ţărănească, aşa cum nu mai sunt de generaţii.

Sălile nu reunesc decât o parte din exponate Foto: Valeru Ciurea

„Expoziţia funcţionează în săli dispuse în circuit deschis şi este structurată pe principalele categorii ale culturii populare. În prima sală capitonată cu rogojini lucrate în centrul de rogojinari Călui, judeţul Olt sunt prezentate ocupaţiile principale şi secundare alături de meşteşugurile tradiţionale practicate în zonă – ilustrate prin obiecte folosite în practicarea acestora. Inventarul de unelte agricole, pluguri, grape de mărăcini şi de lemn, furci şi greble, seceri şi coase, sape şi pari pentru pus porumbul, vase mari pentru păstratul seminţelor, confecţionate din nuiele împletite şi lipite în interior cu argilă în amestec cu balegă de cal, „buduroaie” din trunchiuri de lemn de salcie sau plop scobite în interior, piua pentru zdrobitul seminţelor, râşniţa, presa de ulei, baniţa, „postava” şi „dârmanul” pentru vânturatul grâului ilustrează agricultura ca ocupaţie de bază a populaţiei autohtone.

Vadra din lemn pentru mulsul oilor, putineiul pentru bătutul laptelui, cofa pentru măsuratul laptelui, scările de şa, sunt doar câteva piese care atestă că alături de agricultură creşterea animalelor este ocupaţie specifică zonei, practicată din vremuri îndepărtate.“, este doar o scurtă descriere a unei părţi a muzeului de la Chilia, realizată de etnograful Muzeului Judeţean,  Claudia Balaş. Dar muzeul are şi sală în care sunt prezentate ţesăturile ţărăneşti, îmbrăcămintea specifică, uneltele folosite, lada de zestre etec. etc. Pentru că de-a lungul anilor obiectele s-au adunat cu miile, parte dintre ele sunt în depozite.

Prietenii i-au fost alături la împlinirea a 96 de ani Foto: Valeru Ciurea

„Noi suntem prea obosiţi să mai facem filozofie. Nouă ni se pare că trăim, dar noi murim pe timp ce trece”

Nea Nica, sărbătorit în ultimii ani ai vieţii de toţi prietenii şi cunoscuţii, îi strânge pentru ultima dată în muzeul pe care l-a iubit ca pe un copil, în special pentru că „miroase a mamă şi a tată“, în 2013. Trece prin fiecare sală, se aşează tăcut în faţa fiecărui obiect, ca-ntr-o rugăciune tainică, priveşte printre invitaţi şi vede cu adevărat doar mărturiile timpului. „Noi suntem prea obosiţi să mai facem filozofie; nouă ni se pare că trăim, dar noi murim pe timp ce trece.”, îşi spune, poate, la fel cum altădată o spunea în gândurile aşternute pentru a fi date tiparului.