Statuia lui Atlas gol din Ploieşti era întoarsă cu fundul spre sediile partidelor care pierdeau alegerile în secolul XIX

Lupta politică între partide se purta, la sfârşitul secolului XIX, cu toate armele posibile. Un exemplu elocvent este o fântână arteziană din Ploieşti care îl reprezenta pe titanul Atlas gol. Amplasată în zona centrală a oraşului, unde erau şi cluburile partidelor, statuia pe sistem rotativ era un fel de „busolă“ politică, fiind întoarsă cu dosul, în funcţie de rezultatul alegerilor, către partidul aflat în opoziţie

În jurul anului 1880, zona centrală a Ploieştiului avea o cu totul altă arhitectură şi sistematizare a străzilor. Eforturile administraţiilor locale de a înfrumuseţa oraşul s-au concretizat în această perioadă şi într-o Grădină Publică ce se întindea, potrivit istoricului ploieştean Ioan Groşescu, din faţa actualului Hotel „Prahova”, spre clădirea vechiului Tribunal şi până la colţul Bulevardului Castanilor, vizavi, oarecum, de Poşta Centrală din prezent.

Zona verde a fost amenajată cu bănci, alei şi vegetaţie diversă, dar, mai ales, cu o fântână arteziană care îl reprezenta pe titanul Atlas gol şi încordat în efort, care ţinea în spate nu bolta cerească, ca în Legendele Olimpului, ci un bazin din fontă, din care ţâşnea apa.

Statuia, subiect de glume şi miză politică

Frumoasa grădină în care cânta fanfara a fost îndrăgită imediat de ploieşteni, dar nuditatea lui Atlas a fost subiect de glume în respectiva perioadă şi a devenit şi un „instrument“ politic al unei epoci în care perindarea la guvernare şi la conducerea oraşului se succeda într-un ritm mult mai alert.

Amplasată în zona centrală a oraşului, statuia lui Atlas era şi în vecinătatea cluburilor principalelor partide politice – conservatorii şi liberalii, dar şi a caselor locuite de protipendadă, astfel că rivalităţile din campaniile electorale erau taxate după alegeri prin întoarcerea statuii lui Atlas, cu fundul, către sediile perdanţilor. Politicenii vremii de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX au speculat astfel construcţia statuii pe sistem rotativ pentru a-şi sâcâi rivalii, asumându-şi un comportament similar în perioadele când nu erau la conducerea oraşului.

Statuia lui Atlas, în perioada de dinaintea desfiinţării Grădinii Publice. FOTO arhive - ploiestii.wordpress.com

Troţki: „Până şi o fântână de fontă este silită să se adapteze la schimbarea regimului de partid!“

Confirmarea spumoasei poveşti vine de la Lev Davidovici Bronstein, adică revoluţionarul bolşevic Lev Troţki. Troţki a fost la Ploieşti ca oaspete al lui Constantin Dobrogeanu Gherea, care avea un faimos restaurant în gara oraşului şi relatează, într-un articol publicat în 1913 la Kiev, că, în România, până şi o fântână este silită să se adapteze la schimbarea de regim politic.

„La Ploieşti, într-un scuar, un Atlas de fontă susţine cupa unei fântâni arteziene. În cele două laturi ale scuarului se află cluburile partidelor conservator şi liberal. Atlas este făcut în aşa fel încât se roteşte în jurul axei sale şi, în funcţie de cine se află la putere, se întoarce când spre clubul conservator, când spre cel liberal... Până şi o fântână de fontă este silită să se adapteze la schimbarea regimului de partid! E greu de imaginat o luptă între partide mai îndârjită decât aceea ce are drept arenă România“, se arată în „România şi războiul balcanic“ al lui Lev Troţki.

„Atlante fără pantaloni“

Potrivit omului politic şi scriitorului Constantin Stere, faptul că statuia era manevrată politic venea din faptul că „sculptorul avusese reaua inspiraţie să-l facă pe Atlante fără pantaloni şi cu o anatomie prea sugestivă“.

Personajul său, Miron Osmanli, asimilat de critica literară cu I.L. Caragiale, din volumul-fluviu „În prejma Revoluţiei“ constată rolul de busolă politică a statuii: „Mergând pe Bulevardul Unirii am văzut afişe: Tălhari!...Bandiţi...Apoi...în grădiniţă.... Atlantele învârtit...pentru alegeri!“.

Un alt personaj, nea Nae Galibardianul (adică un liberal), intervine, la un moment dat, în orientarea statuii, după cum o cerea situaţia guvernamentală.

„În consecinţă, directiva «dosului» lui Atlante a fost schimbată. Însă îndată a început scandalul. O venerabilă matroană a cetăţii, coana Siţa Mateescu: „Cum? – se plângea ea – eu femeie vădană, cu fete mari în casă, să ne uităm toată ziua în ...Ptiu!”.

Statuia a dispărut fără urmă

În perioada interbelică, Grădina Publică unde era amplasată statuia lui Atlas a fost desfiinţată într-o singură noapte, pe fondul creşterii traficului auto şi în ciuda unei opoziţii vehemente a ploieştenilor.

După ce a servit zeci de ani intereselor politice, statuia din bronz a lui Atlas a intrat într-un anonimat total. A fost mutată în zona unde în prezent este Oborul ploieştean, pe locul actualei benzinării Moll. În anii ’60-’70, statuia a dispărut fără urmă, furată sau cu aceeaşi soartă ca a monumentului lui Carol I, din Bucureşti, care a fost topit de comunişti.

Viitorul ar putea suna, însă, bine. Autorităţile locale din Ploieşti au vehiculat ideea refacerii statuii lui Atlas, pe baza fotografiilor de epocă. David Buzgar Dagaro, un cunoscut sculptor român stabilit în Spania şi-a manifestat dorinţa de a realiza statuia lui Atlas exact aşa cum era la începutul secolului trecut.

„Ne-am dori să realizăm acest proiect. Statuia lui Atlas merită acest efort pentru semnificaţia pe care a avut-o în viaţa oraşului. Dacă se va concretiza, probabil că o vom amplasa într-un parc din zona de est a oraşului“, ne-a spus Iulian Teodorescu, primarul interimar al Ploieştiului.

Macheta statuii care se doreşte a fi reconstruită. FOTO stiri.ph

Vă mai recomandăm

Excentricul Nichita. Poetul şi-a ras sprâncenele în liceu pentru interzicerea unei reviste „de băşcălie“. În perioada liceului, pe care l-a urmat la Ploieşti, Nichita Stănescu era, deopotrivă, un elev care vroia să treacă neobservat cât şi, adesea, un spirit răzvrătit, care alegea forme extreme de manifestare. Când direcţiunea liceului a interzis revista „Băcăonia“, Nichita şi-a convins alţi doi prieteni să-şi radă sprâncele, în formă de protest

Închisoarea Doftana. Adevărul neştiut din „Bastilia României“, locul în care a fost închis şi Ceauşescu. Închisoarea Doftana, numită şi „Bastilia României“ pentru că nimeni nu ar fi reuşit să evadeze de aici, a devenit o ruină care nu mai înfricoşează decât investitorii. În faţa „apusului“ pe care-l proiectează ruinele fostului penitenciar este greu de imaginat trecutul de simbol pe care i l-a atribuit Ceauşescu, dar şi viitorul