Povestea profesoarei care i-a îndemnat pe copii să le trimită scrisori părinţilor. Cartea care a impresionat o ţară întreagă

Profesorul Denisa Stoicescu (43 de ani) este la a cincea generaţie de elevi şi în tot acest timp a căutat calea prin care să ajungă cât mai aproape de sufletul celor pe care îi iniţiază în tainele informaticii. A aflat, în 20 de ani de carieră la catedră, că indiferent de efort, copilul nu va asimila informaţii noi dacă profesorul rămâne doar un simplu transmiţător de date

Denisa Stoicescu predă informatică la un liceu de provincie cu profil tehnic din Câmpina. Este diriginte la o clasă a XII-a, iar în cei trei ani şi jumătate de când le este mentor a simţit că are în mâini 28 de vieţi complicate.

Ştia că elevii ei nu sunt răzvrătiţi doar din cauza adolescenţei, considerată vârstă critică. Era ceva mult mai mult, aşa că le-a propus să participe la un proiect unic în şcoala românească. I-a rugat pe fiecare în parte să scrie două scrisori, ambele adresate părinţilor. În prima să le mulţumească, iar în cea de-a doua să-şi ia inima-n dinţi şi să scrie tot ceea ce au să le reproşeze.

Toate aceste epistole au fost strânse de către diriginte şi publicate într-o carte cu titlul „Lacrimi de adolescenţi – De vorbă cu părinţii mei“. Odată volumul tipărit, Denisa Stoicescu le-a sugerat elevilor să-şi ivite părinţii la şcoală sub pretextul unei şedinţe fulger. Fiecare dintre ei a primit câte un exemplar din carte. Chiar dacă scrisorile erau semnate cu pseudonim, nu s-au produs confuzii.

A fost un moment de răscruce, iar acum, la luni bune de la lansare, expeditorii epistolelor recunosc că totul s-a schimbat în bine şi simt că părinţii au mai multă încredere în ei şi au aflat, acolo unde a fost cazul, când şi cum au greşit. Prin acest mod, s-a găsit o cale de comunicare între părinte şi copil, iar rezolvarea conflictelor care mocneau a avut rezultate spectaculoase imediat.

Cartea va fi reeditată la cererea cititorilor

Această carte, care nu are mai multe de 120 de pagini, a devenit un must have în rândul liceenilor din Câmpina şi nu numai. Deşi nu a fost publicată cu scopul de a fi vândută în librării, „Lacrimi de adolescenţi“ va fi reeditată la cererea cititorilor deloc puţini.

„Este foarte important ca un elev să se deschidă în faţa profesorului pentru că tu ca profesor îl vezi cu alţi ochi. De ce nu poate să te asculte la oră? Pentru că el are altceva pe suflet în momentul acela, îl macină altceva în clipa aia şi gândul lui nu este la ceea ce i-ai spus tu. Până nu trece peste acea problemă sau dacă tu nu-l ajuţi să treacă nici el nu te poate asculta pe tine“, spune Denisa Stoicescu.

Profesorul de informatică de la Liceul Energetic din Câmpina nu este la prima performanţă notabilă alături de elevii săi. În 2016, câştiga cu ei săi locul I la un concurs internaţional de informatică organizat în SUA. A fost o altfel de competiţie, dar nu rezultatul, chiar dacă spectaculos, a fost important neapărat, spune Denisa Stoicescu. Şi de data aceasta a fost un proiect aparte, dar în care s-a lăsat pe mâna copiilor. A făcut ceea ce puţini profesori fac în şcoală: şi-a ascultat elevii.

„Nu m-am gândit că o să câştigăm. Nici măcar nu m-am gândit că o să ajungem acolo în SUA atunci când elevii mi-au sugerat să încercăm să participăm la acel concurs. E important ca tu, profesor, să-i asculţi şi pe ei. Aşa mă gândeam eu atunci, că n-o să ajungem noi nicăieri, dar totuşi dacă ei vor, hai să încercăm“ spune Denisa Stoicescu.

Când au aflat că s-au calificat la finala competiţiei din SUA, informaticienii din Liceul Energetic au reuşit să strângă în timp record banii necesari deplasării pentru întreaga echipă: şase elevi şi profesorul Denisa Stoicescu. Pe 30 mai 2016 anunţau că au câştigat locul I la concursul internaţional de informatică American Computer Science League. Nu s-au gândit la premiu, dar au făcut tot ceea ce a ţinut de ei în timpul probelor.

„Părinţii erau acolo, lângă copiii lor“

Experienţa de peste ocean avea să-i confirme profesorului ceea ce până atunci nu fusese decât pură intuiţie. Elevii, indiferent de vârstă, au nevoie de mai mult decât de un manual şi de un adult în faţa clasei. Şcoala şi educaţia în general nu se rezumă doar la două entităţi, copil – profesor, prezenţa părinţilor şi implicit susţinerea şi încurajările venite din partea lor sunt esenţiale în evoluţia fiecărei persoane.

În America m-a impresionat campusul acela şcolar uriaş şi terenurile de sport de tot felul. Dar cel mai mult m-a mişcat faptul că erau acolo părinţii care îşi încurajau copiii, exact aşa cum vedem în filme. Părinţii erau acolo lângă copiii lor, lângă teren, ceea ce la noi nu se întâmplă.

 „În America m-a impresionat campusul acela şcolar uriaş şi terenurile de sport de tot felul. Dar cel mai mult m-a mişcat faptul că erau acolo părinţii care îşi încurajau copiii, exact aşa cum vedem în filme. Părinţii erau acolo lângă copiii lor, lângă teren, ceea ce la noi nu se întâmplă“, spune Denisa Stoicescu.

Denisa Stoicescu împreună cu elevii care au participat la concursul din SUA 

O altă absenţă notabilă în şcoala românească, spune profesorul câmpinean după contactul cu şcoala americană, este continuitatea actului de învăţământ. Elevul din România nu vede rezultatul muncii sale, al informaţiilor pe care el le-a primit la clasă, iar acest aspect poate fi unul dintre motivele care îl îndepărtează de şcoală.

„De multe ori m-am gândit că programa o face cineva care nu a predat vreodată la şcoală şi habar nu are câte ore ar trebui să aloce pe fiecare materie. Mi-ar plăcea să avem laboratoare în care să facem practică, să vadă copilul că nu a stat degeaba la calculator.  Teroria şi practica trebuie să meargă mână în mână“, explică profesorul.

Un alt secret al succesului în şcoală ţine de încrederea pe care profesorul o acordă elevului său. Într-unul dintre schimburile de experienţă cu şcoli din Croaţia şi Austria a avut curiozitatea să întrebe elevi din aceste ţări ce cred ei despre chiul. „M-a şocat răspunsul lor, pentru că ei nu aveau noţiunea de chiul. A trebuit să le explic ce înseamnă, şi nu înţelegeau cum să plece aşa de la şcoală când le vine lor. Erau foarte surprinşi că se poate şi aşa. În Croaţia, la un liceu cu profil tehnologic se duceau porfesorii să se tundă în laboratorul de la şcoală unde frizeri erau elevii. Vă daţi seama câtă încredere le dai elevilor tăi să mergi să te tundă ei? La cantina şcolii serveau copiii, îi lua bucătarul dimineaţa şi făcea meniul împreună cu ei. Cred că putem învăţa şi noi de la ei, putem găsi uşor o cale să-i implicăm mai mult, nu să le cerem să stea drepţi în bancă“.