Nosy, câinele Husky care îi vindecă pe cei mici de timiditate. Terapia unică în România implementată într-un atelier din Ploieşti

O căţeluşă din rasa Husky siberian, numită Wild Look of Lucky Nose, pe scurt Nosy, este cea mai iubită profesoară a elevilor din Ploieşti care au probleme legate de lectură sau de vorbitul în public.

În România, noţiunea de câine utilitar antrenat special să ajute persoanele cu nevoi speciale sau de câini implicaţi în terapie alături de cei care trec printr-o cumpănă în viaţă începe să câştige teren din ce în ce mai mult. Iubitorii de animale ştiu că un câine poate face mai mult decât să apere curtea şi să se bucure atunci când stăpânul se întoarce acasă.

Datorită calităţilor şi aptitudinilor sale, un câine poate fi deopotrivă salvatorul, psihologul, medicul şi, mai nou, profesorul de care mulţi dintre noi chiar avem nevoie. Recent, în România o mână de pedagogi entuziaşti încearcă să dezvolte un program care în multe ţări din Europa, dar mai ales în SUA, este foarte apreciat: „Reading for dogs“ („Să citim pentru câini“) sau „Kids reading to dogs in libraries“ („Copii care le citesc câinilor în biblioteci“).

Totul se bazează pe o idee foarte simplă: copiilor le este mult mai uşor să comunice şi să-i citească unui animăluţ decât în faţa clasei, în faţa colegilor şi mai ales în prezenţa unui profesor. Citind cu voce tare, copiii îşi dau drumul la citit, îşi dezvoltă abilităţile de oratori şi, deopotrivă, reuşesc să depăşească teama de a vorbi în public.

Cea mai iubită profesoară din Ploieşti

Wild Look of Lucky Nose, pe scurt, Nosy (Curioasa), o căţeluşă din rasa Husky siberian, a devenit de o bună perioadă de timp probabil cea mai iubită profesoară în rândul unor copii din Ploieşti care se înscriu în programul „La poveşti cu Nosy“.

Împreună cu prietena ei, Mihaela Istrate, o tânără care a absolvit cursuri de Terapie şi activităţi asistate de animale din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Nosy încearcă să-i ajute pe cei pentru care literele se leagă prea greu în cuvinte. Scopul este ca, sprijiniţi de Nosy, copiii să desluşească mai uşor misterul care se ascunde între coperţile unei cărţi. Pare greu de crezut, dar s-a dovedit că elevii din clasele mici se deschid mai uşor în faţa unui căţel, uită de teama de a fi ridicaţi în picioare sau aduşi în faţa clasei pentru a citi cu voce tare. Şi asta pentru că totul se face în joacă, tocmai pentru ca micii elevi să nu simtă că, de fapt, ei tot la şcoală sunt.

Pentru a lucra cu Nosy, copii cu vârste între 7 şi 12 ani se întâlnesc la un centru privat din Ploieşti axat pe educaţia non-formală. În timpul atelierului „La poveşti cu Nosy“, elevii nu fac altceva decât să-i citească cu voce tare căţeluşei. Fără să fie constrânşi de reguli, fără să aibă inima cât un purice din cauza severităţii profesorului de la şcoală, copilul deschide altfel cartea ştiind că un câine abia aşteaptă să asculte poveştile citite de copii.

Abilităţile de a citi, îmbunătăţite cu 12%

„Plecând de la ceea ce simt eu când citesc în compania câinelui şi urmând modelul unui program celebru în Anglia şi SUA – «Reading for dogs», a luat naştere «La poveşti cu Nosy!» – club de lectură pentru copii. Principalul obiectiv al acestei activităţi este acela ca, prin intermediul unei atmosfere prietenoase şi relaxate, oferite de prezenţa câinelui, elevii să-şi îmbunătăţească abilităţile de a citi şi să descopere plăcerea lecturii. Cei care au desfăşurat sesiuni consecutive de tipul «Reading for dogs» au demonstrat că, citindu-i cu voce tare unui câine care transmite doar o stare de relaxare, copiii îşi îmbunătăţesc abilităţile de a citi cu până la 12%, comparativ cu un program de zece săptămâni de citit obişnuit, fără ajutorul unui câine“, explică Mihaela Istrate, iniţiatoarea proiectului.

Ea spune că elevii cu care a lucrat până acum au fost mult mai relaxaţi atunci când i-au citit căţeluşei Nosy şi asta pentru că cei mici ştiu că nu are cine să-i certe dacă nu vor pronunţa corect un cuvânt, dacă se vor poticni sau dacă vor citi mai rar.

„Câinele nu-i judecă, nu-i ceartă, iar eu nu-i zoresc, fiecare citeşte în ritmul său. Cei mici au posibilitatea să-i citească povestea căţeluşei, dar şi să afle lucruri interesante despre ea, să-i urmărească reacţiile şi comportamentul, să o recompenseze chiar ei, dându-i comenzi simple precum «Şezi!», «Culcat!», «Aşteaptă!», «Noroc!».

S-a întâmplat chiar ca unii dintre elevii cu care am lucrat şi care aveau teamă de câini să scape de această fobie. În plus, au devenit mult mai deschişi, mult mai cooperanţi şi mult mai comunicativi“, explică Mihaela.

Actriţă în piese de teatru

Atunci când nu ascultă poveştile copiilor de la club, Nosy merge împreună cu prietena ei în taberele pentru copii şi adolescenţi, iar aici are cu totul alt rol, cel de actriţă în piese de teatru. „Am mers împreună în tabere tematice de comunicare.

Nosy era asistenta mea, dar a jucat chiar şi în piese de teatru. Rolul ei era cel al lupului cel cuminte, am adaptat puţin povestea «Scufiţa Roşie». Un câine care urcă pe scenă face ca publicul să interacţioneze altfel, iar totul decurge în mod natural. Atunci când Nosy uita să urce pe scenă sau să-şi intre în rol, copiii interveneau şi o ajutau, îi explicau ce are de făcut, îi dădeau comenzi, comunicau şi ăsta era cel mai important lucru, de fapt scopul acelei activităţi.Simplul fapt că o strigau pe nume, chiar dacă nu puteau să pronunţe corect, era un mare câştig“, povesteşte Mihaela.

Terapie cu final fericit

Au fost momente, mărturiseşte prietena căţeluşei Nosy, când o şedinţă de terapie s-a finalizat cu lacrimi de bucurie: atunci când un băieţel de doar 4 ani, suferind de paraplegie spastică a reuşit să facă lucruri pe care nu le mai făcuse până atunci. Suferinţa îl împiedica să vorbească, îl împiedica să meargă şi să-şi mişte mânuţele, dar alături de Nosy, şi-a învins neputinţele.

„Lucram foarte mult cu el pe tactil. Îi dădeam comenzi lui Nosy, iar atunci când le îndeplinea, îl puneam pe băieţel să-i dea recompensele, iar el, încet-încet îşi mişca mânuţa. Apoi o periam pe Nosy împreună, o mângâiam.

S-a creat aşa o relaţie specială între David şi Nosy. Parcă şi ea simţea că băieţelul este mai special şi se deplasa ea când vedea că David nu poate. Reacţiona chiar şi atunci când o striga pe nume, deşi băiatul pronunţa cuvântul greşit. Nosy înţelegea. Am plâns şi eu şi mama lui“, mărturiseşte Mihaela Istrate.