Doctorul-prozator care l-a tradus excelent pe Tagore. Activitatea sa literară a tulburat profund autorităţile comuniste

Doctor în medicină şi chirurgie, George Ulieru a fost şi un prozator şi traducător apreciat în prima parte a secolului al XX-lea. A fost îndrumat la teza de doctorat de marele neurolog Gheorghe Marinescu. Şi, din cauza atitudinii sale faţă de autorităţile vremii, a fost mutat de mai multe ori.

Prozatorul George Ulieru provenea dintr-o familie de viticultori din Câmpulung Muscel, fiind al doilea născut dintr-un număr de 17 copii. S-a născut la 8 septembrie 1884 şi după cursurile Şcolii primare de băieţi şi ale Gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câmpulung, urmează liceul teoretic la Piteşti şi Facultatea de Medicină din Bucureşti.

Un student eminent, George Ulieru va aprofunda studiile în domeniul medicinei, obţinând, în anul 1913, titlul de „doctor în medicină şi chirurgie”, cu teza „Operaţiunea lui Foester în crizele gastrice ale tabesului”, la întocmirea căreia a colaborat cu profesorul său, dr. Gheorghe Marinescu. Lucrarea i se tipăreşte în acelaşi an şi conţine o prefaţă în care autorul ei îşi exprimă „sincera iubire şi nemărginitul cult” faţă de savant.

Repartizat la ţară, tânărul medic intră în conflict cu autorităţile şi este mutat dintr-o circumscripţie sanitară în alta. În ianuarie 1921, se produce debutul doctorului în revista „Analele Dobrogei”, cu lucrări de literatură, de traduceri şi de ştiinţă popularizată.

La absolvirea facultăţii, deşi avea posibilitatea să rămână la o clinică din capitală, tânărul doctor Ulieru dorind cu ardoare să contribuie la ridicarea sanitară a satelor, acceptă la 10 iulie 1913 numirea ca medic de plasă la Turtucaia. Însă din cauza atitudinii sale critice faţă de autorităţile vremii, Ulieru este transferat în numeroase localităţi din ţară aşa cum ar fi Constanţa, Alexandria şi Dragoslavele. Ca medic de plasă a funcţionat 25 de ani în aceste localităţi, ultima fiind Dragoslavele unde a rămas timp de 10 ani, între 1928 şi 1938.

Cu toate desele transferări avute, Ulieru fiind înzestrat cu aptitudini literare, a desfăşurat între cele două războaie mondiale o bogată activitate sanitară, culturală şi publicistică. Ulieru colaborează la numeroase periodice precum Adevărul literar şi artistic, Revista Fundaţiilor Regale, Gazeta Alexandriei, Glasul ţării, Muguri, Muscelul nostru etc. La rândul său, conduce mai multe publicaţii apărute în diverse localităţi ale ţării aşa cum ar fi Rândunica (1925-1928, Alexandria); Facla Muscelului (1926-1927, Câmpulung); Piatra Craiului (1928-1929, Dragoslavele).

Alexandru Rosetti i-a publicat postum jurnalul de medic

În anul 1926, începe redactarea primei forme a jurnalului, „Din carnetul unui medic de plasă”, la Alexandria. Pe un caiet obişnuit, Ulieru îşi notează fapte semnificative din viaţa sa, intenţionând să le publice sub titlul „Din viaţa de apostol. Însemnările unui medic de plasă” şi sub pseudonimul de Ion Cicoare. În plan existenţial duce o viaţă extrem de agitată, fiind mai mereu subiectul controalelor de tot felul trimise de Ministrul Sănătăţii, verificări soldate cu mutarea dintr-o circumscripţie în alta şi cu alte sancţiuni pe linie administrativă. În anul 1934 îl găsim pe post în localitatea Dragoslavele.

Aici, redactează a doua formă a jurnalului, cu titlul modificat, adică cel actual: „Din carnetul unui medic de plasă. Însemnări”. Acum, jurnalul se compune dintr-o selecţie a vechilor însemnări şi din adaosul altora noi. Din această variantă publică câteva texte în revista „Piatra Craiului”, în 1928 şi 1929. În 1938, din cauza stării de sănătate şi a conflictelor permanente cu autorităţile, se pensionează, stabilizându-şi domiciliul în oraşul natal, Câmpulung. În această perioadă, definitivează ultima variantă, a treia, a jurnalului, care va vedea lumina tiparului postum, prin strădania lui Alexandru Rosetti, în Revista Fundaţiilor Regale (1946) şi în volum (1948).

La baza jurnalului stau fapte reale, tipice şi o febrilă activitate creatoare. O moarte grăbită, survenită la 28 august 1943, întrerupe pentru totdeauna şirul însemnărilor. Trăind vreme îndelungată ca medic, George Ulieru dezvăluie un orizont mental nemistificat, al prejudecăţilor, ignoranţei şi al răbufnirilor empirice. De altfel, unele însemnări sunt în adevărat memorabile şi reflectă o etică şi o morală ca reflex al unui conflict surd între ştiinţă şi ignoranţă. Creaţia medicului prozator mai cuprinde, în afara jurnalului deja comentat sumar, următoarele scrieri: „Amintiri” (1921); „Marea şi efectele ei binefăcătoare”; „Puterea neruşinată”; „Răspunderea tăcerii”; „Florile bune de leac”.

Activitatea sa literară, sancţionată de către autorităţile din Teleorman

În perioada interbelică era în firea lucrurilor ca românii, iubitori de poezii, să-l traducă şi pe poetul Indiei, Tagore. Astfel că în 1923 au apărut două volume antologice de versuri, Culesul roadelor şi Prinos de cântece (Gitanjali), traduse de Vasile Luţă şi, respectiv George Ulieru, care era un adevărat pasionat al poeziei indiene. Traducerea făcută de George Ulieru a fost extrem de apreciată la vremea respectivă.

Activitatea doctorului Ulieru, în special cea literară, a tulburat profund administraţia şi stăpânirea din oraşul Alexandria şi din judeţul Teleorman. Conflictele au provocat numeroase anchete. Sub diferite pretexte a fost sancţionat de autorităţile vremii cu un avertisment, o transferare temporară la Câmpulung Muscel şi una definitivă la Dragoslavele. Nici aici n-a abandonat vechile preocupări profesionale, culturale şi literare. Astfel că împreună cu preotul Ioan Răuţescu, cercetător istoric, a editat revista „Piatra Craiului”, apărută timp de doi ani (1928-1929). Din 1933, Ulieru fiind bolnav de diabet şi ostracizat de administraţie, părăseşte activitatea publicistică. Continuă totuşi să lucreze cu pasiune la desăvârşirea jurnalului său. La 1 decembrie 1938 a cerut să fie pensionat. George Ulieru, în urma unei îndelungate suferinţe şi a unei vieţi agitate, se stinge din viaţă la 22 august 1943 în Câmpulung Muscel.