Discursul memorabil al Regelui Ferdinand la alegerea episcopului de Argeş în 1918
0Pe 4 iulie 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române alegea la Iaşi noii episcopi ai Argeşului şi Râmnicului. Iar cu acest prilej, regele Ferdinand a susţinut un discurs memorabil.
După cum precizează profesorul de istorie Constantin Vasilescu, ”Încheierea Păcii de la Buftea-Bucureşti din 7 mai 1918 a permis Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să se întrunească o lună mai târziu, la Iaşi, pentru a rezolva mai multe probleme urgente. Printre numeroase decizii luate în cadrul Sinodului a fost şi aceea privind alegerea unor noi episcopi în posturile rămase vacante ale episcopiilor de Râmnic şi Argeş. Astfel, pe 4 iulie 1918 a avut loc numirea lui Antim Botoşeneanul episcop al Râmnicului şi Noului Severin, cu 175 de voturi din 202 exprimate, şi a lui Teofil Ploieşteanul episcop al Eparhiei Argeşului, cu 181 de voturi din 194”.
La ceremonia de învestire din aceeaşi zi au fost prezxenţi regele Ferdinand însoţit de principele Carol.
Conform protocolului ceremoniei, regele Ferdinand a ţinut să transmită mesaje individualizate către noii episcopi, mesaje reunite într-un scurt discurs care a avut trei părţi. În prima parte, regele s-a adresat episcopului de Râmnic, apreciind contribuţia personală a acestuia la viaţa bisericească şi culturală a ţării. A doua parte a discursului regal a fost adresată episcopului Argeşului. În mesajul regelui s-a simţit nota personală a legăturilor speciale cu mănăstirea de la Curtea de Argeş, unde era înmormântat unchiul său, regele Carol I. Iată ce i-a spus regele Ferdinand noului episcop al Argeşului:
”Prea Sfinţite Episcop al Argeşului, la Argeş vei avea în grija Prea Sfinţiei Tale acel măreţ monument al artei noastre naţionale unde alăturea de Voivozi din vremurile bătrâne se odihnesc rămăşiţele scumpului Meu Unchiu şi ale Reginei Elisaveta. Mormântul lor va fi de a pururea pentru poporul român ca un simbol de trăinicie a Dinastiei, liber aleasă de dânsul şi cu adâncă dragoste făurită de întâiul Rege al României, care a fost chemat de glasul unei naţiuni îndelung zbuciumate şi din imboldul unui sentiment de conservare naţională spre a curma pentru totdeauna dăunătoarele lupte pentru schimbările de domnie. Astăzi, mai mult ca oricând, Biserica este chemată să fie părtaşă la munca pentru opera de concordie şi de întărire sufletească prin unirea şi înălţarea tuturor inimilor româneşti. Atâtea avem de apărat, atâtea sunt de reclădit, atâtea răni de vindecat. Şi pentru ca această patriotică operă să se facă pe temelii sănătoase, este nevoie ca păstorii sufleteşti ai poporului să se afle mereu în mijlocul credincioşilor, cercetându-le nevoile şi suferinţele şi aducând până în cel din urmă sătişor sfatul cel bun: alinarea şi încrederea”.