Obiceiuri ciudate româneşti la priveghi şi înmormântări. Şezători pentru a distra rudele, cântece la capul mortului

În tradiţia de acum 100 de ani a satelor din nordul Moldovei, despărţirea de persoanele decedate se producea după un ritual din care nu lipseau şezătorile la capul mortului, sau cântece de jale.

Revista de folclor „Şezătoarea“, apărută pentru prima dată în anul 1892, la iniţiativa directorului Artur Gorovei, prezenta în numărul 2 din aprilie „Obiceiu la morţi“ într-un articol semnat de Simion Mihăilescu. Autorul a cules o serie de tradiţii din zona Neagra Şarului, judeţul Suceava, care par cel puţin bizare pentru vremurile noastre. 

Din articol reiese că la sfârşit de secol XIX, în satele din nordul Moldovei se obişnuia ca în casa persoanei decedate să se organizeze şezători „pentru a distra rudele supărate“.

„În timpu acesta se aduc două sau mai multe buciume de stână şi, din timp în timp, es afară din bărbaţi, care suflând în acele buciume, scot un buciumat jalnic-sălbatic. La cei mai fruntaşi, mai ales la tineri, puşcă“

Pe lângă buciumele de la stână, la priveghiul mortului se obişnuia să se cânte şi cu fluierele.   

„De asemenea, unu sau mai mulţi cu fluere mari, cântă jalnic la capu mortului, sau dacă-i vara, la fereastra din dreptul mortului, stînd în picioare pe prispă“

„Nenorocitul obiceiu, priincios boalelor epidemice“ 

Aşa cum practică şi acum, bradul era folosit pentru a simboliza viaţa omului care a trecut în nefiinţă. În descrierea din articol, S. Mihăilescu precizează că bradul îl însoţea pe defunct până la mormânt unde era depus lângă cruce.  

„Dacă-i flecău sau fată, i se împodobeşte un brăduleţ mic, cu fire de lînă boită, învălătuncind crengile de cari mai atîrnă şi canafi. Cu toate aceste pompe, parte îngrozitoare, se conduce mortul pînă la mormînt. Bradul se pune la mormînt lîngă cruce, unde rămîne pînă se usucă“

Un alt obicei, de această dată considerat „nenorocit“, pentru că putea genera boli epidemice, era acela de a împărţi hainele decedatului. 

„Au nenorocitul obiceiu, priincios boalelor epidemice, cînd pleacă la bisericăşi scot cadavrul afară, straele mortului le pun deasupra lui, începînd a lua cîte una şi le dau de pomană, alăturea cu colac şi lumînare“

De asemenea, se obişnuia ca preotul să primească drept pomană din vitele pe care le avea răposatul, în timp ce sătenii care participau la funeralii se alegeau cu oi sau miei.   

„Din vite caută a da ce-i mai bun popei, şi la parte din ceilalţi cîte o oae sau miel“