Legenda pietrelor Detunate din Ceahlău. Cum a pierdut Satana o comoară şi ce s-a întâmplat cu aurul pe care îl râvnea

Ca mai toate formaţiunile stâncoase de pe masivul Ceahlău, şi Detunatele au o poveste care le explică originea şi aspectul. Pietrele Detunate se întâlnesc şi în Ceahlău, dar şi în Munţii Metaliferi, în Apuseni, iar legendele sunt similare.

Ceahlăul este unic în spaţiul românesc prin faptul că este singurul munte cu hram (de Ziua Schimbării la Faţă) şi sărbătoare (Ziua Muntelui), ambele serbate în fiecare an în luna august. Dincolo de acestea, este muntele cu cele mai multe legende şi poveşti care însoţesc aproape fiecare formaţiune din rezervaţia naturală.

„Legendele şi poveştile de la muntele Ceahlău au fost create de munteanul pe care Alecu Russo îl credita cu acel „genius loci” specific în general comunităţile montane şi culese şi publicate încă din prima jumătate a veacului al XIX-lea, spiritul romantic îndemnând o generaţie de excepţie (cea paşoptistă) să strabată ţara, să cutreiere munţii, să poposească la focuri de stâne sau la nunţi şi şezători ţărăneşti, să asculte, să privească şi să scrie apoi”, spune profesorul doctor în istorie Daniel Dieaconu, cel care a cules într-o antologie nu mai puţin de 49 de legende şi poveşti legate de muntele Ceahlău. 

Una din legendele păstrate de locuitorii de la poalele masivului redă povestea celor două stânci colţuroase denumite „Detunate” care, în vremuri străvechi ar fi fost un monolit. 

Legendă din vremea căpcăunilor şi urieşilor

Formaţiunile pot fi văzute în urcare pe muntele Ceahlău spre Dochia, pe traseul Lutul Roşu. O frumoasă panoramă spre Detunatele, cabana Dochia şi Ocolaşul Mare poate fi admirată după ce se trece de rezervaţia „Poliţa cu Crini”. Traseul continuă apoi prin pădurea de molid, iar după câteva serpentine, într-un urcuş tot mai dur se ajunge la baza stâncilor numite „Detunatele”.

„Pietrele Detunate îţi apar în faţa ochilor în nopţile grele de iarnă ca nişte arătări ciudate, colţuroase, care te înfioară şi te duc cu gândul la vremurile îndepărtate când se năşteau toate ale lumii acesteia, când urieşii şi căpcăunii nu primiseră încă aprigă pedeapsă de la Dumnezeu, iar Satana, cel fugărit dintre îngeri, îşi căuta bezmetic un loc al său”.

Povestea spune că aceste meleaguri locuite de oameni harnici şi aprigi, binecuvântate cu păduri bogate şi câmpuri mănoase, erau stăpânite de un rege ai cărui fii, care trebuiau să-l moştenească erau mult prea mult dedaţi desfrâului. 

„Înfuriat de păcatul şi niminicia lor, regele hotărî să-i pedepsească prin dezmoştenire. Împreună cu o mână de credincioşi porni spre muntele Pionului şi-şi îngropă tezaurul, undeva pe lângă Piatra Altarului şi Piatra Lată a Ghedeonului, la poalele unei stânci mari şi rotunde”.

Comoara regelui păzită de un pustnic

Regele şi-a încredinţat paza comorii unui bătrân sihastru care îşi ducea viaţa sus, pe vârful muntelui. Se mai spune că atunci când puterile îl ajutau, pustnicul urca şi pe cel mai înalt pisc al Ceahlăului, unde îşi făcuse o toacă din lemn de tisă, şi chema la rugăciune pe toţi pustnicii muntelui. 

Ca să alimge de duhurile necurate comoara, dar şi ca semn de recunoaştere, bătrânul sihastru a pus o cruce din lemn de brad la poalele stâncii unde îşi îngropase nefericitul rege toată agoniseala sa.

„Dar schivnicul muri. A murit şi regele şi puţinii care mai ştiau secretul comorii. Crucea putrezi şi se scurse printre pietre…”, spune legenda. A fost momentul în care Satana s-a pornit să caute comoara rămasă nepăzită. 

„Satana atât aştepta. Se porni cu sârg să sape printre stânci, dar în zadar. Înfuriat, porni mii de trăsnete asupra stâncii rotunde şi strălucitoare”.

Satana a scăpat aurul în măruntaiele pământului 

Necuratul nu a avut însă ocazia să pună mâna pe comoara ascuns de rege pentru că stânca s-a „detunat”, s-a rupt în două şi aurul s-a topit. 

„Aurul s-a topit şi s-a scurs spre măruntaiele pământului. Au mai rămas doar nişte pietre ce parcă odată au fost una. Sunt Pietrele Detunate, urâte şi colţuroase precum rânjetul Satanei…”.

O altă legendă pe care oamenii locului o ştiu spune că la început, Detunatele ar fi fost o stâncă îngemănată. Într-o zi de vară, pe o arşiţă înăbuşitoare, s-ar fi pornit din senin un potop ca la începuturile lumii, cu tunete şi fulgere care mai de care mai înspăimântătoare. 

Această poveste spune că în toiul furtunii, cu o bubuitură asurzitoare un trăsnet s-a năpustit asupra stâncii, despicând-o şi dându-i numeroase şi felurite înfăţişări.