Educaţia în România secolului XIX. Cum era acuzat un învăţător de lipsa metodei de către consilierii comunali analfebeţi

Într-o carte publicată de profesorul Gheorghe Radu, fost director al Arhivelor Naţionale Neamţ, sunt relatate aspecte din care reiese câ statutul de învăţător nu era unul de invidiat

La fel ca-n anii originalei „democraţii“ de după 1989 şi acum mai bine de un secol lucrurile nu stăteau prea bine în sistemul de învăţământ românesc. 

Dacă în prezent educaţia e mereu o „prioritate“ pentru

factorii decidenţi, dar de făcut se face prea puţin, în trecut domeniul era unul carecterizat prin numeroase neajunsuri. 

Aici pot fi enumerate lipsa de dascăli, de spaţii şcolare, de manuale, salarizarea proastă, sumele mici destinate învăţământului sau dezinteresul instituţional, 

Iar la toate acestea, uneori, se adăuga şi „competenţa“ autorităţilor care „vegheau“ la buna desfăşurare a procesului educaţional. 

O mostră despre cum se petreceau lucrurile în sistem o oferă profesorul Gheorghe Radu, în cartea „Învăţământ, cultură şi personalităţi nemţene în documentele vremii“, care a fost publicată anul trecut.

Astfel, fostul director al Arhivelor Naţionale Neamţ relatează despre un proces-verbal din primele decenii ale anilor 1900 de la fosta Primărie Vaduri, în care se consemnează despre „judecata“ unui

invăţător de către consiliul comunal. 

Dascălul era învinuit „de lipsă de pregătire, de metodă şi de progres didactic“ de către cei cărora în

zilele noastre le spunem consilieri locali. 

Până aici nimic deosebit, şcolile fiind şi atunci, ca şi acum, în „grija“ administraţiilor comunale sau orăşeneşti, de unde rezultă şi „competenţa“ unora cu statut de ales local în a lua decizii într-un domeniu în care au statut de neavizaţi.

Revenind la documentul din arhiva Primăriei Vaduri, din el rezultă că „judecătorii“ care-l cercetau pe învăţător „de lipsă de pregătire şi metodă“ erau... „neştiutori de carte“. 

Adică erau analfabeţi, membrii consiliului comunal semnând procesul-verbal prin punerea degetului.

Din păcate, nu se comsemnează şi ce s-a decis în privinţa dascălului.

„Ne trebuesc învăţători. Ne trebueşte şcoala“

Despre condiţia învăţătorului şi greutăţile din sistem în trecut, una care nu era deloc bună, este relatat într-un articol,  „Ne trebuiesc învăţători. Ne trebuieşte şcoala“din Telegraful, un ziar care apărea la Piatra Neamţ, în numărul din 9 ianuarie 1924. 

Autorul blama guvernul de la acea vreme pentru situaţia în care se afla corpul profesoral:

„Aşadar, iată ce trebuie să înţeleagă guvernul nostru. Strigătele deznădăjduite ale Corpului Didactic să fie auzite, dreptele lui cereri să fie îndeplinite. Să se dea dreptul la viaţă celor ce li se cuvine, să se termine cu anaghia agitaţiilor, protestelor, ameninţărilor îndreptăţite. Ţara are nevoie de aceşti oameni; la opera de refacere pe care o dorim cu toţii (e vorba de România după 1918 - n.n.); nu trebuie să se uite că dăscălimea îşi are rolul preponderent, că consolidarea generală, solidaritatea bazelor pe care se va sprijini România de mâine sânt strâns legate de refacerea morală a celor ce o populează, de risipirea întunericului şi anatemei în care se sbat mulţi“.

Semnatarul articolului nu se sfieşte să adreseze cuvinte „grele“ la adresa celor pe care-i critică, îndemnând la luarea unor decizii care să nu-i determine pe dacăli să-şi dispreţuiască meseria şi la eventuale proteste. 

„Daţi învăţătorului putinţa să trăiască, nu-l împingeţi prin mizeria voastră la gesturi necugetate, nu-l faceţi să-şi dispreţuiască meseria sfântă ce e chemat s-o exercite. Când de acolo, de unde trebuie să pornească lumina izbucneşte desnădejdea, mâine prefăcută în agitaţie, poimâine în ostilitate, desigur că ţara ce îngrădeşte asemenea răsbufniri nu poate aştepta decât anarhia. Să ia seama la ceea ce face, mirajul stupid al unor economii ireale să nu-l călăuzească (e vorba de guvern - n.n.) spre hotărâri necumpănite. Căci după ce furtuna, furtuna cea mare şi grozavă va izbucni, vor fi de prisos baionetele şi tulumbele cu care restabileşte liniştea şi crede că lucrează la normalizarea, cu atât cinism trâmbiţată“.