Cum se apărau oştenii lui Ştefan cel Mare: cămăşi din zale, haine din in umplute cu câlţi, scuturi mici din lemn sau nuiele

Tehnica militară a oştenilor Moldovei din veacurile XIV-XVI a făcut obiectul numeroaselor lucrări ştiinţifice. Deşi deseori erau copleşiţi numeric de duşmani, ostaşii reuşeau să respingă atacurile cu ajutorul armelor şi graţie abilităţii în mânuirea lor.

Evoluţia tehnicii militare a oştilor din Moldova face obiectul unui capitol din studiul „Reflecţii istorice privitoare la Cetatea Neamţului. Pagini de istorie militară medievală“, lucrare publicată în 2009 la Editura Crigarux, sub semnătura lui Vitalie Josanu. 

În capitolul „Evoluţia tehnicii militare“, autorul, comisar în cadrul IPJ Neamţ (şeful Serviciului patrimoniu cultural din cadrul Poliţiei Neamţ) şi doctor în istorie, prezintă detalii despre armele folosite de oştenii Moldovei începând din secolul XIV. Conform studiului, arcul, arbaleta şi arcanul erau armele de bază folosite în luptele cu armatele invadatoare.  

„La finele veacului XIV, dotarea oştilor româneşti - dar şi ale adversarilor lor – era compusă, în principal, din arme albe. Arcul şi săgeata, folosite cu multă îndemânare - desăvârşită de tătari -, au constituit, până în pragul secolului XIX, <arma firească, mai bine cunoscută, mai iubită, mai meşter mânuită a neamului nostru>“. spune autorul lucrării citându-l pe Nicolae Iorga. 

Autorul lucrării descrie şi echipamentul pe care îl foloseau oştenii în luptă pentru a se proteja de loviturile duşmanilor: „Oştenii înstăriţi purtau platoşe sau cămăşi de zale şi coifuri de oţel, pieptare din piele bătute cu plăcuţe metalice, iar ceilalţi aveau haine din pânze de in, între care se coseau câlţi la o grosime de trei-patru degete, cu cusături în iţe dese şi scuturi mici din metal, lemn, piele sau nuiele de salcie împletite“.

Armuri de 20 de kilograme, doar pentru oştenii înstăriţi 

În lucrarea amintită se precizează că un fragment de cămaşă de zale, descoperit la Cetatea Neamţului, este expus la Muzeul de Istorie şi Etnografie din oraşul Târgu Neamţ. 

„De remarcat, totuşi, că oştile româneşti nu au folosit pe scară largă armurile, fapt explicat prin costurile ridicate şi greutatea unui asemenea echipament, în jur de 18-21 kg. Acest ultim dezavantaj era diametral opus strategiei şi tacticii de luptă tradiţionale româneşti, bazate pe mobilitate. Culoarea echipamentului era întunecată, asemănătoare cu a sumanelor, ceea ce îi ajuta pe oşteni să se camufleze“, mai spune Vitalie Josanu.

În armatele moldoveneşti baza o constituia pedestrimea, formată, în special, din ţărănime şi orăşeni. Alături de corpurile de pedestrime, o proporţie importantă era alcătuită din corpurile de cavalerie uşoară.

„Cronicarul polonez Jan Dlugosz scria cu admiraţie despre disciplina şi ordinea oştilor lui Ştefan cel Mare care, <dacă afla că vreun ţăran n-avea săgeţi, arc sau sabie, sau ca a pornit la luptă fără pinteni, îi tăia capul fără nici o milă>“.

Oştenii Moldovei se antrenau de două ori pe an

Autorul mai spune că luptatorii erau convocaţi la treceri în reviste şi pentru antrenamente de două ori pe an: pe 23 aprilie şi 26 octombrie. Fiecare ştia locul de adunare şi semnele în momentele de cumpănă. 

„Datorită bogăţiei de cai, oştenii chemaţi se înfăţişau la <beleag> (locurile de adunare a armatei) în maxim trei săptămâni. În vremea lui Ştefan cel Mare, se constata desăvârşirea strategiei militare româneşti – valorificând la maximum experienţele şi practicile trecutului -, precum şi unele inovaţii, cum ar fi introducerea şi folosirea artileriei în oastea Ţării Moldovei“.

În lucrarea citată, autorul precizează că până în secolul XVI, modalitatea purtării războiului era ridicarea „ţării”, adică a întregii populaţii bărbăteşti apte să poarte armele: „Tehnicile de luptă ale românilor erau de cele mai multe ori o aplicaţie, în mare, a procedeelor de vânătoare vădind caracteristicile unei strategii defensive. Până în momentul confruntării directe, românii se bazau pe servicii de iscoade foarte bine alcătuite, capabile să identifice la timp mijloacele posibililor adversari şi mişcarile lor, inclusiv punctele de intrare în ţară“.

La luptă cu tehnici de vânătoare 

Autorul mai spune că la hotare, invadatorii întâlneau oarecare rezistenţă, şi apoi erau atraşi în urmărirea trupelor moldoveneşti, în direcţia dorită de acestea:

„Puşi, de cele mai multe ori, în faţa unor atacuri disproporţionate, din punct de vedere tehnic şi numeric, efectivele inamicului erau măcinate şi obosite de unităţile de hărţuitori, motiv pentru care, din coloanele duşmane, se desprindeau în urmă trupe pentru serviciul de etape şi de ocupaţie, pentru a-şi acoperi spatele“.

Tehnica folosită de oştile moldoveneşti avea succes spre surprinderea invadatorilor care nu concepeau să piardă având în vedere impresionantele forţe armate de care dispuneau: „Pe câmpul de luptă, românii nu practicau o defensivă pasivă, în sensul de a lăsa iniţiativa adversarului, dimpotrivă, după ce îl fixa, se trecea la contraatac direct şi prin manevre ocolitoare, aşa cum s-a procedat în confruntarea de la Podul Înalt, în 1475. Finalul bătăliei nu putea fi decât după ce invadatorii părăseau ţara, urmăriţi fără răgaz de moldoveni“.