Avertizarea, cea mai eficientă „metodă preventivă“ a Securităţii. În ce situaţii se puteau trezi românii cu ofiţerii la uşă

În anii ‘60-’80, regimul comunist folosea o serie de mijloace preventive pentru a reprima acte protestatare, ori criticile aduse la adresa politicii partidului.

Nicolae Ceauşescu a căutat să arate că nu va perpetua abuzurile comise de Securitate în timpul regimului Gheorghiu-Dej, şi a recurs la mijloace preventive pentru un control cât mai strict al populaţiei. Metodele sunt detaliat descrise într-un studiu al istoricului Liviu Pleşa publicat în Caietele CNSAS (nr. 19/2017). 

„Procedeele preventive se aplicau şi în acele cazuri în care faptele comise nu întruneau condiţiile pentru tragerea la răspundere penală, dar care trebuiau totuşi reprimate, întrucât afectau siguranţa regimului: exprimarea de critici referitoare la nivelul de trai din ţară sau la politica partidului, acte protestatare (grevă, greva foamei etc.), trimiterea unor scrisori şi memorii de protest unor organisme internaţionale sau personalităţi politice externe etc“, arată Liviu Pleşa în studiul său. 

Mijloc de recrutare a informatorilor

În şedinţa din 16 martie 1968 Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. a hotărât ca, pe viitor, Securitatea să pună accent pe metodele preventive, indicând şi principalele procedee ce trebuiau aplicate: dezbaterea publică şi avertizarea. 

„De departe, dintre toate metodele preventive directe folosite de Securitate pe primul loc s-a situat avertizarea“, susţine istoricul.  

De cele mai multe ori, avertizarea era utilizată împotriva celor care criticau regimul sau partidul, desfăşurau/ pregăteau acţiuni protestatare, ascultau postul de radio Europa Liberă, discutau emisiunile cu alte persoane, aveau intenţia de a părăsi ilegal ţara etc. În studiu este inserată mărturia unui lider al Securităţii din anii ’60, general maior Cosma Neagu, care îşi amintea cum se aplica metoda în acea perioadă: 

„Avertizarea consta în convocarea celui în cauză la sediul Securităţii (erau şi excepţii), punându-li-se în faţă informaţiile (cu grijă să nu fie deconspirate sursele) care îl arătau în opoziţie cu Legea penală. De regulă, cei ajunşi în situaţia arătată, recunoşteau că au «greşit», promiţând că vor înceta, pe viitor, asemenea acţiuni; erau avertizaţi că dacă vor repeta va fi aplicată legea penală. Şi în cazurile când nu recunoştea «păcatele», li se punea în vedere (avertizat) că, pe viitor, nu se vor mai bucura de clemenţă, ci va fi sesizată procuratura; în multe cazuri era prezent şi un membru influent al familei”.

Un avantaj al avertizării era acela că se creau condiţiile favorabile pentru recrutarea persoanei avertizate. 

„Securitatea reuşea astfel să transforme un adversar al regimului într-un colaborator al acestuia”, se mai menţionează în studiul lui Liviu Pleşa. 

Avertizarea în cadru lărgit, umilinţă în faţa colegilor   

În anii ’60, avertizarea se făcea în sediile instituţiei Securităţii şi de regulă în prezenţa doar a persoanei în cauză. Ulterior, ofiţerii de securitate şi-au dat seama că măsura avea o eficienţă sporită dacă avertizarea era aplicată în prezenţa mai multor persoane (un membru al familiei, unul dintre şefii de la locul de muncă etc.). 

„Cum însă chemarea mai multor persoane la sediul Securităţii ar fi ridicat numeroase inconveniente, s-a optat pentru o altă abordare, şi anume avertizarea la locul de muncă, care a fost practic generalizată începând din a doua jumătate a anilor ’70”

În studiul citat se precizează că în cazul elevilor avertizarea se făcea, de regulă, în prezenţa părinţilor şi a conducerii şcolii, a unor diriginţi, profesori, pedagogi etc., pentru a amplifica efectul măsurii: 

„Până în a doua parte a anilor ’70 s-a practicat însă şi avertizarea elevilor într-un cadru lărgit, uneori chiar pentru fapte de o <gravitate> minoră (spre exemplu, în 1976 au fost avertizaţi <într-un cadru lărgit> patru elevi de la Liceul Agricol din Târgu-Mureş pentru că <ascultă posturile de radio imperialiste şi colportează zvonuri şi bancuri politice reacţionare la adresa politicii partidului şi statului>”, se arată în articolul semnat de Liviu Pleşa. 

Pensionarii erau avertizaţi la domiciliu, în prezenţa unui membru al familiei (fiul/fiica) şi/sau a unui vecin, eventual şi administratorul de imobil. 

„În ceea ce-i priveşte pe cetăţenii străini, aceştia erau avertizaţi la sediile organelor de paşapoarte, evitându-se pe cât posibil ca implicarea Securităţii să fie deconspirată (de exemplu, la 5 august 1989, Securitatea din jud. Alba a avertizat două cetăţence elveţiene, pentru <propagandă în favoarea cultului Baptist>)”.

O avertizare fatală

Istoricul precizează că în anii ’60 şi în prima parte a anilor ’70, ofiţerii avertizau persoanele vizate fără o prea mare pregătire a cazului, de multe ori fiind suficientă numai aprobarea şefului direct. Succesul era garantat în condiţiile în care după două decenii de represiune şi abuzuri, „renumele” Securităţii era suficient pentru a determina persoana vizată să-şi modifice comportamentul în sensul dorit de regim. 

Acest fel brutal de acţiune ducea însă şi la situaţii tragice, cum este cel al lui Francisc Bruder, un intelectual maghiar (69 de ani) urmărit de Securitate pentru „atitudini naţionaliste”. Pe 6 noiembrie 1964 Securitatea din Cluj l-a avertizat pe Bruder în prezenţa soţiei, cumnatului şi cumnatei celui în cauză, acesta recunoscând toate acuzele şi promiţând că nu va mai repeta faptele. 

„În timpul avertizării, ofiţerii l-au atenţionat pe Bruder că, dacă urma să aibă în continuare aceleaşi atitudini, <va fi trimis în judecată şi pedepsit conform legilor în vigoare>. Pentru cel avertizat şocul a fost atât de mare, încât după câteva zile a suferit un atac vascular cerebral, în urma căruia a rămas parţial paralizat. Conform unui apropiat al acestuia <cauza ar fi fost o emoţie: a visat că Securitatea vrea să-l ridice din nou>. Boala a evoluat negativ, astfel încât peste câteva luni Francisc Bruder a decedat”.