Iaşi: Viorica Ana Cozan: A lăsat chimia pentru a se dedica poeziei
0Ieşeanca a petrecut zeci de ani în apropierea cărţilor, ca bibliotecară la Universitatea „Gh. Asachi“. Şi-a expus emoţia trăită în culisele literaturii în trei volume de poezie
Viorica Ana Cozan a devenit ieşeancă prin „adopţie“. A crescut şi a absorbit spiritul munţilor şi al râurilor din apropierea Stulpicanilor Sucevei. Era o tânără ambiţioasă, energică, pasionată de literatură, care voia să se afirme. Aşa că a dat locurile natale şi lucrul la un laborator din mină pe un centru literar efervescent, Iaşiul, în urmă cu câteva zeci de ani.
De-a lungul timpului, a oscilat între cifre şi metafore. Deşi a urmat un liceu cu profil real şi a fost chimist la o mină din Suceava, a păstrat în acelaşi timp legătura cu literatura, cu versurile publicate încă din adolescenţă.
„Mi-a plăcut chimia organică, dar visul meu era să ajung departe, să scriu“, explică poeta. În 1970 era deja în Bucureşti, unde studia biblioteconomia. Nu cursurile o cuceriseră în primul rând, cât oraşul cu ai săi poeţi, prozatori, actori. „Mergeau cu toţii cu vrafuri de foi în mână. Erau tineri, boemi, creativi şi îmi plăcea lumea asta. Îmi plăcea sentimentul că fac parte din ea“, mai spune Viorica Cozan. Nu mică i-a fost mirarea să-l zărească pe Tudor Arghezi, într-o staţie de autobuz. Întoarcerea la Iaşi a fost întreruptă de o repartizare în comuna Focuri, unde l-a cunoscut pe cel care avea să-i fie soţ, prieten şi critic, Vasile Neculau.
Locuri diferite, o singură pasiune
Viaţa a tot dus-o dintr-un loc în altul, în domenii diferite. De la cenacluri litarare cu mari oameni de litere, până în curtea de la ţară. A fost inclusiv inspector de personal la Universitatea „Asachi“, apoi bibliotecar la secţiile de Mecanică ,Chimie, locuri în care se bucura să fie, deşi cărţile tehnice nu erau pe gustul ei. Nici maternitatea, nici lipsa confortului nu i-au alungat inspiraţia: „Scriam şi noaptea. Fetele erau mici, dar mă făceau fericită“.
Viorica Ana Cozan se poate lăuda cu trei volume publicate şi cu recomandările unor personalităţi, precum poetul Cezar Ivănescu şi profesorul Constantin Ciopraga. La început a fost „Întâlnire cu mine“ (1982), publicat la editura Junimea, urmat de „Privilegiul surâsului“ (1987) şi „Durata surâsului“ (1997). Creaţiile sale, de reverii, de doine, de căutare, de magie au primit doar reacţii pozitive.
Luna trecută a fost pensionată de la bibliotecă: „Mă retrag la casa de la Stulpicani pentru a lucra la viitorul volum. Locul mă va ajuta să gândesc limpede. Nu părăsesc Iaşiul, îl iubesc prea mult, doar mă refugiez pentru a crea”.
Ce vă motivează să scrieţi poezii?
V. C.: De fiecare dată când am scris o poezie pe care o simţeam bună, aveam un sentiment aproape fizic de fericire, un fior. Lansarea celui de-al doilea volum, „Durata surâsului“, a fost cu adevărat sublimă.
Ce vă propuneţi pentru următorul volum?
V. C.: Toată viaţa m-am jucat cu poezia. Sau s-a jucat ea cu mine. De această dată mă ofer să îi fac jocul. Am o datorie de onorat faţă de ea, faţă de mine şi, nu în ultimul rând, faţă de cei care au crezut în reveriile mele.
Profil
Născută
1949, în comuna Stulpicani, judeţul Suceava
Educaţie
Şcoala Postliceală de Biblioteconomie, Bucureşti
Experienţă
a fost chimist la mina de la Tarniţa, din Suceava, bibliotecară la Dolheşti, la Focuri şi mai târziu la secţiile de Mecanică, respectiv Chimie ale Universităţii „Gheorghe Asachi“
Familie
este văduvă şi are două fiice
Ce-i place
Admiră omul şi natura în toate formele sale. Iubeşte, evident, poezia. „Îmi plac deopotrivă piatra de pe pământ spaniol, valurile Mării Negre sau ploaia“.
Ce nu-i place
Dacă omul e pe lista preferinţelor, atunci când se comportă nefiresc cade în dizgraţie. „Nu-mi plac manifestările care sunt împotriva firii umane“.Întrebări şi răspunsuri