Cum şi-au schimbat britanicii optica faţă de români, după Brexit. Ieşean de la Londra: Înainte nu le păsa dacă mă trag din Shakespeare sau Mircea the Old Man
0Ieşeanul Bogdan Cronţ, plecat de trei ani din România şi stabilit, alături de familie, în Londra, descrie modul în care atmosfera s-a schimbat în Capitala Marii Britanii după ce britanicii au votat ca ţara lor să iasă din Uniunea Europeană.
Bogdan Cronţ lucrează în Londra în domeniu construcţiilor şi a devenit viral pe Facebook, în ultima perioadă, printr-o serie de postări satirice referitoare la modul de viaţă al unor români din Marea Britanie.
După ce a lucrat în România în mass-media, Cronţ a decis să îşi reia viaţa în Anglia în urmă cu trei ani, după aproximativ un an şi jumătate chemându-şi în capitala britanică şi familia. Într-o postare pe Facebook, Cronţ descrie modul în care, în opinia sa, băştinaşii s-au schimbat atunci când intră în contact cu cetăţenii veniţi din alte ţări în Marea Britanie.
„Ei, dragii mei, acum, de când şi-a vârât Boris (Boris Johnson, liderul taberei Braxit din marea Britanie) coada, aerul miroase altfel. Şi întâlnesc, tot mai des, două tipuri de reacţii în relaţia cu străvechii locuitori ai insulei. Fac precizarea că nu trebuie să fii antropolog, ca să-ţi dai seama că nu-s englez, aşa că se prind rapid că au de-a face cu un imigrant. Prima reacţie, cea draga mie, e de o politeţe reală şi chiar o uşoara jenă. Doamna de la care cumpăr mă priveşte în ochi, îmi mulţumeşte pentru cumpărături şi strânge din buze, într-un mesaj nonverbal care ar vrea, parcă, să zică: îmi pare rău, ştiu că sunteţi oameni OK, e o tâmpenie ce se întamplă. În cea de a doua reacţie, doamna vânzătoare, care tocmai se hlizise copios cu clientul din faţa mea, mă scanează preţ de o secundă, realizează că nu suntem de pe aceeaşi nobilă genă, evită, pe cât posibil, să mă privească, împacheteaza, ia banii şi îmi mulţumeşte formal”, notează Bogdan Cronţ, care spune că, în urmă cu câteva săptămâni, atmosfera era diferită.
Postarea sa, integral, mai jos:
Am crezut că mi se pare, dar uite că aud, citesc şi la alţii aceeaşi percepţie. De când cu votul pentru Brexit, ceva s-a schimbat în aer. Dacă dau filmul înapoi cu câteva săptămâni, când mă duceam să cumpăr un scaun, spre exemplu, ultima grijă a vânzătoarei era dacă mă trag din Shakespeare sau Mircea the Old Man. Atât timp cât plăteam pentru scaun, puteam să vorbesc engleză cu accent de Azerbaidjan sau chiar cu picioarele, că tot eram cei mai buni prieteni. Iar dacă se întâmpla, de dragul conversaţiei, să mă întrebe de unde sunt şi răspundeam, cu forţată mândrie, Romania!!!, doamna vânzătoare zâmbea larg şi concluziona: Wonderful! Are you happy here? Very happy! o asiguram, dezvelind şi eu toate fasolele.
"Lovely!", se bucura ea aproape sincer şi mai că-mi venea să dau drumul la o manea pe telefon şi să ne învârtim amândoi prin tot magazinul. Lovely pe naiba. O durea fix în ass de unde sunt eu, iar pe mine tot acolo din ce strămoşi se trăgea ea. N-avea nici o importanţă. Luăm scaunul şi ne despărţeam în termeni absolut cordiali. "Have a lovely day!"/"You too, darling!". "Byeee!"/"Byeeeee!". Aşa e cu "la revedere" în engleză. Tre' să-ţi ţugui buzele, să-ţi scremi oleacă vocea, de parcă atunci te trece şi nu vezi nici o toaletă prin preajmă, şi să-l lungeşti cât poţi. Baaaaiiiiiiii! Toate bune şi frumoase. Decât feţele care cu care eram obişnuit prin România, unde-ţi era frică să probezi şi a treia pereche de blugi, că te trezeai că te ia vânzătoarea de păr: da' ce faci, dom'le, ăsta-i magazin de probă, eu stau să aşez după tine?!, prefer de o mie şi trei sute şaizeci de ori falsa politeţe britanică. Ei, dragii mei, acum, de când şi-a vârât Boris coada, aerul miroase altfel. Şi întâlnesc, tot mai des, două tipuri de reacţii în relaţia cu străvechii locuitori ai insulei. Fac precizarea că nu trebuie să fii antropolog, ca să-ţi dai seama că nu-s englez, aşa că se prind rapid că au de-a face cu un imigrant.
Prima reacţie, cea dragă mie, e de o politeţe reală şi chiar o uşoară jenă. Doamna de la care cumpăr mă priveşte în ochi, îmi mulţumeşte pentru cumpărături şi strânge din buze, într-un mesaj nonverbal care ar vrea parcă să zică: îmi pare rău, ştiu că sunteţi oameni ok, e o tâmpenie ce se întâmplă. În cea de a două reacţie, doamna vânzătoare, care tocmai se hlizise copios cu clientul din faţa mea, mă scanează preţ de o secundă, realizează că nu suntem de pe aceeaşi nobilă genă, evită, pe cât posibil, să mă privească, împachetează, ia banii şi îmi mulţumeşte formal. Mă simţ că atunci când am locuit cu ea în aceeaşi casă, am muncit amândoi să punem lucrurile în ordine, iar într-o noapte furtunoasă, de vară, Boris i-a apărut în vis şi i-a zis: "Johana, asta e casa ta şi a strămoşilor tăi. N-are rost să mai împarţi nimic, rămâi singură, să te bucuri de tot! Trage-l de picioare şi scoate-l afară. E slab şi nu simte. Dă-i şi câteva tigăi în cap, aşa, de control. Să nu se mai scoale!".
Zis şi făcut, dar în seara următoare m-am întors, plouat şi plin de cucuie, în patul meu. Nu-mi plăcea, dar nu aveam în altă parte unde să mă duc. Amândoi ştim ce s-a întâmplat, dar evităm să vorbim despre asta. Şi, totuşi, e bine să vorbim. Nici o casă, fie înăuntru, fie în afară UE, nu va rezista dacă ascundem problemele sub preş, prefăcându-ne că nu s-a întâmplat, de fapt, nimic grav. Johana are motivele ei, întemeiate, să fie supărată, iar eu pe ale mele. Dar eu locuiesc în casa ei, aşa că avantaj Johana. Ea serveşte prima. Nu-mi rămâne decât să sper că ce ne apropie e mai puternic decât toate cele câte ne despart.
Te-ar putea interesa: