Cum argumentează un preot legătura dintre viciu şi proverbul „Chipul omului este oglinda sufletului”
0Sensurile proverbelor religioase „Chipul omului este oglinda sufletului” şi „De unde nu este, nici Dumnezeu nu cere” sunt explicate de preotul Alexandru Stănciulescu Bârda.
În volumul I din „Proverbe şi expresii religioase”, semnat de preotul Alexandru Stănciulescu Bârda şi apărut la Editura „Cuget Românesc” în 1991, autorul explică sensul a 14 proverbe şi expresii religioase. Mai jos, vă prezentăm sensul a două dintre acestea.
1. „Chipul omului este oglinda sufletului”
Proverbul mai are două variante cunoscute: „Priveşte-i faţa şi cunoaşte-i viaţa!”, „Ochii sunt oglinda sufletului”. Potrivit autorului volumului citat, proverbul subliniază legătura dintre trup şi suflet. „Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Chipul divin în om a fost reprezentat prin suflet, care se manifestă prin raţiune, voinţă şi sentiment. După învăţătura creştină, trupul este parte constitutivă a firii, instrument de manifestare a sufletului şi «templul Duhului Sfânt».
Alexandru Stănciulescu Bîrda îşi exemplifică explicaţia dată proverbului cu ajutorul unui viciu – beţia. Preotul scrie că pofta de băutură se zămisleşte în cuget şi că, ulterior, alcoolul poate provoca răbufniri. „Prin băutură considerăm că nu ne împlinim numai o plăcere oarecare, că nu doar evadăm din realitatea plină de necazuri şi greutăţi, dar devenim cineva. Mândria şi orgoliul renasc repede când aburii băuturii ne înceţoşează raţiunea. Nu suntem atunci departe de alte patimi. Sentimentele noastre răbufnesc de cele mai multe ori îndrumându-ne pe căi greşite faţă de morală. Un lucru e sigur, dacă beţia noastră nu e un accident oarecare, ci devine un viciu, chipul nostru va căpăta trăsături specifice alcoolicului. Vom fi recunoscuţi de la distanţă şi categorisiţi ca atare.
2. „De unde nu este, nici Dumnezeu nu cere”
Originea proverbului este latină, după cum se arată în volumul „Proverbe şi expresii religioase”. „Ex nihilo, nihil” – „Din nimic, nimic”. „Românii folosesc expresia ca o consolare, dar şi ca o ironie, ca o justificare a unei neputinţe a cuiva, dar şi drept constatare a unei realităţi”, subliniază autorul, justificându-şi constatarea prin exemplul unui copil dat cu forţa la o anumită şcoală.
„Nu aveau călcătură de popă”, dar erau înscrişi la seminar din dorinţa părinţilor, scrie Alexandru Stănciulescu Bîrda despre o parte din colegii săi. „Câţi părinţi nu sunt care-şi persecută copiii şi-i obligă să facă ceea ce nu este în firea lor. Îmi amintesc de colegi obligaţi de părinţii să meargă la seminar pentru a ajunge preoţi. Nu aveau călcătură de popă, dar aveau ambiţia părinţilor, care-i împingeau de la spate de-a lungul anilor. Unii au fugit din şcoală, alţii în mod intenţionat nu învăţau pentru a rămâne repetenţi. De aceea, fiecare trebuie să stea de vorbă cu sine însuşi de timpuriu. Fiecare trebuie să-şi asculte inima şi cugetul pentru a vedea spre ce are înclinaţie, ce vocaţie îi este sădită în fire, sau cum zice românul «a ce calcă».
Citeşte şi: