Anul în care am învăţat să urâm. Gânduri de viitor
0Mănuşi chirurgicale şi bisturiu bine ascuţit. De asta ai nevoie dacă doreşti să găseşti în memoria noastră, a tuturor, un lucru bun întâmplat în 2010. E anul în care am învăţat să silabisim corect cuvinte ca faliment, criză, dezastru. De parcă au apărut pentru prima dată. Ni se par groaznice şi în primul rând fataliste.
Firma a dat faliment. Gata, s-a sfârşit totul! N-am mai plătit ratele la bancă, mi-au luat terenul. M-au îngropat! Am pierdut locul de muncă. E finalul, ce mă fac de acum? Sunt cel mai nenorocit om din lume. Şi da, ei sunt de vină. Uităi, burduhănoşi şi hulpavi cum se înfruptă din cantinele Parlamentului.
Sau el, ăsta de se numeşte patron şi-şi plimbă dosul în merţan în timp ce salariile noastre întârzie cu lunile. Ori banca ce nu se mai satură odată. Sau poate colegul de alături care m-a săpat. Acum, după restructurare, el a rămas pe post. Eu fac coadă la Şomaj. Şi, uite aşa, am învăţăt să ne văităm şi să urâm.
Dar poate că, pentru o clipă, ar trebui să ne oprim din bocet şi să ne aducem aminte că economia de piaţă, cea care până mai ieri ne-a umplut cu plasme, terenuri şi maşini de lux luate în leasing, înseamnă concurenţă. Că e locul în care nimeni, absolut nimeni nu-ţi dă de pomană. Că pentru a avea trebuie să lupţi. Cu dinţii, cu pumnii, cu unghiile.
Că e locul în care căderile sunt la fel de inevitabile şi necesare ca şi creşterile. Că succesul nu vine decât dacă tu, personal, te zbaţi pentru el. Şi că ar trebui odată pentru totdeauna să pricepem şi noi acest lucru. Pentru a avea ceva e nevoie de o tonă de muncă, o tonă de ambiţie şi o tonă de încredere. Altfel, vom rămâne doar experţi în ură.
„Un singur lucru face visele imposibile: frica de eşec." (Paulo Coelho)