Hunedoara: PORTRET / Mircea Cojocaru a supravieţuit „infernului Piteşti“
0Între martie 1949 şi aprilie 1950, deveanul prin adopţie a fost deţinut politic în puşcăria terorii şi a supravieţuit mulţumită instinctului de conservare.
Profil
Nascut. 24 septembrie 1923.
Studii. Facultatea de silvicultură.
Experienţă. Inginer în domeniul contrucţiilor forestiere.
Familie. Căsătorit, un copil.
„Fenomenul Piteşti”- faţa cea mai perversă a oprimării comuniste. O mie de studenţi ostili regimului comunist sunt închişi la un loc. Treptat, comunitatea de tineri deţinuţi se rupe în două. O parte devin victime. Cealaltă parte sunt torţionarii trecuţi în slujba Securităţii.
Instinctul de conservare îşi spune cuvântul, mutând permanent graniţa dintre cele două tabere. Miza? „Reeducarea” profundă în spiritul transformării „duşmanilor de clasă” în susţinători convinşi ai noii puteri comuniste. Metoda? Autorităţile dau mână liberă inventivităţii torţionarilor conduşi de demonicul Eugen Ţurcanu. De aici încolo, Infernul lui Dante pare o sală paşnică de bowling.
Umilinţe inimaginabile
Bătăi în toate chipurile posibile, umilinţe şi perversităţi inimaginabile, începând de la linsul closetelor sau îngurgitarea propriilor fecale, la montare unor scene religioase scabroase şi în final crima. Cei refractari au fost ucişi primii sau şi-au pus singuri capăt zilelor. Toţi cei care au scăpat de Iadul de la Piteşti, torţionari şi victime, au rămas pe viaţă amputaţi sufleteşte. La 59 de ani de la acele momente, fostul deţinut Mircea Cojocaru are lacrimi în ochi când povesteşte: „A fost ceva inedit şi monstruos. Pe suferinţa fizică au altoit siluirea morală. Cei credincioşi erau obligaţi să-şi bată joc de Dumnezeu, te obligau să-ţi torni mama sau sora, să spui cele mai ordinare lucruri despre tine însuţi ca să-i convingi că eşti reeducat. Rezultatul final era completa dezumanizare”, se confesează Mircea Cojocaru.
Poveste de viaţă şi de moarte
Fostul deţinut are şi acum reţineri să vorbească despre acele momente. Ascuns între zidurile puşcăriei, rolul fiecărui deţinut a rămas o taină care a hrănit permanent suspiciunea celor din afară. „Nu-mi place să-mi amintesc prin ce am trecut, pentru că o minte normală nu poate înţelege. Am fost tot timpul ca nişte proscrişi. După ce am stat un an închis la Piteşti, în 1950 am fost transferat la Canal. Deţinuţii de acolo ne urau. Ne numeau pe toţi turnători «reeducaţi» şi torţionari. Chiar şi Ierunca, în scrierile sale, vorbeşte despre diviziile de torţionari tranferaţi de la Piteşti ca să repete «experimentul» la Canal. Total fals. Am fost doar cei mai nefericiţi dintre deţinuţii politici din România. Pentru simplul fapt că am fost închis la Piteşti, oamenii m-au socotit, dacă nu un element periculos, cel puţin dubios. Culmea este că şi eu, într-un mod ilogic şi absurd, m-am simţit cumva vinovat că am fost acolo. Unicul vinovat este, însă, sistemului comunist care a putut inventa acel genocid al sufletelor, cum îl numea cineva. În rest, totul e o poveste de viaţă şi de moarte care a stors până la ultima picătură lumina şi întunericul din firea omenească”, a mai spus Mircea Cojocaru.
Intrebări şi răspunsuri
Unde eraţi student când v-au arestat, în 1948?
Eram student în anul trei la Silvicultură la Bucureşti. Am intrat în 1945, dar am absolvit doar în 1958.
Cine v-a trădat la Securitate că sunteţi anticomunist?
Un coleg de-al meu.
Cum l-aţi caracteriza pe Eugen Ţurcanu?
Pentru mine, transformarea lui Ţurcanu în câteva luni dintr-un coleg simpatic şi paşnic într-un monstru criminal şi pervers îmi dă o dimensiune a ceea ce înseamnă cu adevărat oamenii.
Ce-i place
„După trei ani de puşcărie politică, la Jilava, la Piteşti, la Canal, am ajuns să iubesc munca. La Canal, activitatea aceea zilnică m-a ajutat să rezist”, spune Mircea Cojocaru.
Ce nu-i place
Deveanul nu agreează leneşii, oamenii care pierd vremea fără rost. El consideră că din lene se nasc cele mai atroce idei.