VOCEA GALAŢIULUI Arafat, pentru noi, este Laszlo Tokes doi!

Mai nou, Raed Arafat este acuzat că ar fi trădat idealurile revoluţionare revenind în Ministerul Sănătăţii. Medicul arab pare să aibă, dacă vreţi, soarta pastorului maghiar Laszlo Tokes care, din erou al Revoluţiei române, a ajuns ulterior un renegat, un paria, un „vânzător de ţară".

Răfuiala de pe străzi este o certitudine. La fel de certe sunt şi capetele sparte - din ambele tabere - magazinele vandalizate şi tăcerea penibilă a guvernanţilor. Tac oamenii ăştia la fel de abitir pe cât de vocali erau în momentul în care încercau să ne bage pe gât o lege ale cărei beneficii doar ei le pricep.

Între timp, în stradă, pretextul Arafat s-a diluat până la concentraţii microscopice. Puţini dintre cei care încă mai protestează îl mai pot aduce ca argument al revoltei lor pe medicul arab ajuns pentru o clipă erou al naţiei. Ba chiar am auzit, în ultima vreme, destule înjurături la adresa lui, pentru că - vezi Doamne! - ar fi trădat idealurile revoluţionare revenind în Ministerul Sănătăţii. Arabul Raed Arafat are, dacă vreţi, soarta pastorului maghiar Laszlo Tokes care, din erou al Revoluţiei române, a ajuns ulterior un renegat, un paria, un „vânzător de ţară".

„Revoluţia Arafat", care se anunţa un fel de primăvară arabă, a fost înlocuită de vreo patru revoluţii mai mititele, cu mesaje distincte şi cu diluţie mare. Căci numărul participanţilor scade într-o progresie care arată că în curând va ajunge către zero.

Prima aripă revoluţionară este animată de sărăcie. Protestatarii sut mai ales vârstnici greu atinşi de criză. Ei protestează demn, uneori uşor anemic şi n-au treabă neapărat cu Boc şi Băsescu, cât cu faptul că s-au săturat de mizerie. Dacă la Putere ar fi Antonescu sau Ponta, aceşti oameni tot ar protesta, în numele stomacului gol, al pantalonilor rupţi în fund şi al medicamentelor scumpe.

Adoua grupare de protestatari iese la luptă cu idei generoase, de sorginte civică, de genul Roşia Montană sau problema maidanezilor. Nici ei nu sunt foarte agitaţi, însă au cele mai inteligente pancarde şi - părerea mea! - ar trebui să se ocupe mai des cu protestele, nu doar într-o conjunctură de acest fel.

Cea de-a treia mini-revoluţie este alimentată de membrii galeriilor de fotbal. Este aripa cea mai virulentă, cu pornirile cele mai războinice şi cu acţiunile cele mai radicale. Ei nu se sfiesc să înjure în cel mai obscen fel posibil, să dea cu pietroaie în jandarmi, cu cocteiluri Molotov în ziarişti şi cu buzduganul în lună. Par simpatici, par nebuni, dar cei mai mulţi dintre ei sunt doar prostcrescuţi şi drogaţi. Cea mai mare injurie adusă poporului român a fost ca indivizii să fie comparaţi cu tinerii revoluţiei din Decembrie 1989.

În fine, a patra grupare este formată din trimişii partidelor din opoziţie. Băieţii zglobii de la TSD şi TNL. Ei sunt echipa de zgomote. Lipitorii de afişe. Forma fără fond. Ei nu au revendicări anume, ci doar voci puternice şi un set de lozinci scrise de alţii. Ei vor doar să se afirme pentru propăşirea electorală a partidului şi pentru o posibilă ascensiune politică personală.

La Galaţi, acest oraş cândva „roşu", acum doar cenuşiu şi murdar, situaţia e cumva diferită: n-a ieşit în stradă decât categoria a patra. Ce-i drept, treba se desfăşoară la un mod mai subtil decât în alte locuri, căci alături de tinerii activişti de partid au răsărit vechii activişti, care au prins şi vremurile comuniste, iar acum mimează democraţia prin organizaţii de pensionari obediente politic.

În rest - pauză. Galeria Oţelului a pierdut şansa unui antrenament cu public sau se păstrează pentru momentul când preşedintele Oţelului va intra în campanie electorală pentru fotoliul de primar. Organizaţii civice nu există. Sau, dacă există, înseamnă că toacă degeaba finanţările, că nu-s în stare nici să salveze o mâţă din corcoduş. Categoria cea mai abilitată să protesteze - oamenii chinuiţi de sărăcia extremă - preferă lehamitea. Pe undeva poate că au dreptate. În ultimii 20 de ani, aţi auzit de un protest, oricât de mare, care să fi schimbat ceva în România?!