Secretul trist al lui Eminescu, un rândaş cu „poeziile lui Schiller ţinute în paltonul său ferfeniţit”: „La cină aveam doar crupe de păpuşoi fierte cu lapte”

Oraşul de la Dunăre a fost admirat de Mihai Eminescu, încă de pe vremea când acesta avea doar 12 ani. Deoarece familia plătea adesea cu întârziere costurile cazării sale la Cernăuţi, viitorul poet a ajuns rândaş la Galaţi. Mihai Eminescu s-a întors la Galaţi peste câţiva ani, când era sufleorul unei trupe de teatru călătoare.

Gălăţenii sunt primii care au luat iniţiativa sărbătoririi marelui geniu naţional al poeziei. Mihai Eminescu privea Galaţiul ca pe un oraş boem, cu numeroase oportunităţi.

Cei dintâi ani de şcoală

Micul Mihail era o fire cu totul nedisciplinată şi neascultătoare. Pentru a se asigura că fiul lor va primi o educaţie aleasă, părinţii s-au decis să îl trimită de acasă de la vârstă de 6 ani, la Cernăuţi. Aici, Mihai a învăţat foarte repede limba germană, deoarece tatăl său avea o mare admiraţie pentru nemţi, iar copiii săi au crescut cu profesor de germană în casă.

Fascinat de tot ceea ce însemna istoria României, poetul evita să îşi urmeze lecţiile pentru a avea timp mai mult să lectureze scrieri de literatură şi mai ales de istoria neamului. Aşa a adunat multe note rele la şcoală, dar profesorul Aron Pumnul, care îi preda limba română, l-a iubit pe Mihai şi l-a îndemnat să îşi schimbe numele în Eminescu.

Pentru că nu îi plăceau ştiinţele exacte, colegul său, Constantin Ştefanovici era mai mereu rugat să îi facă temele la matematică, iar în schimb, Mihai îi spunea cele mai frumoase şi lungi poveşti.

Pe perioada studiilor, poetul a stat în gazdă în casa lui Dzierszeck, un antreprenor de trăsuri. Astăzi, în locul acelui imobil se află Universitatea din Cernăuţi.

„Cumplit oraş de negustori”

„În mai 1862, din pricina hranei proaste - la cina de seară nu aveam decât crupe de păpuşoi fierte cu lapte, noi ne-am mutat de la Dzirszeek, unde iarna ne grămădise pe toţi elevii într-o singură cameră mai mărişoară, pentru a economisi încălzitul. Eminescu însă, pe care domnul Dzierszeek îl opri ca garanţie deoarece tatăl său nu plătise «costul» pentru dânsul la timp, a rămas acolo. De atunci l-am pierdut din vedere. Mai târziu am auzit că Eminescu a ajuns din treaptă în treaptă tot mai jos: se făcuse sufleur la o trupă de teatru călătoare şi în cele din urmă ajunsese rândaş la Galaţi, unde a fost găsit cu poeziile lui «Schiller» în buzunarul paltonului său ferfeniţit”, se arată în memoriile doctorului Ştefanovici.

Peste ani, când Mihai a devenit sufleur la teatru, iar acesta „n-a rămas scutit de efectele reprezentaţiunilor: sta nemişcat, cu privirea aţintită asupra actorilor ca şi când ar fi voit să soarbă toată acţiunea şi frumoasele melodii cântate de dânşii şi se supăra grozav dacă unul din colegi îl stingherea prin întrebări sau observaţii. A trăit această stare de adâncă febrilitate românească până la 29 mai 1864, când s-a încheiat seria celor 33 de piese jucate, majoritatea fiind creaţia lui Vasile Alecsandri ”, îi scria Ioan Sbiera lui Titu Maiorescu.

Eminescu a cutreierat ţara cu Fani Tardini, o artistă hotărâtă să-şi continue drumul triumfal al limbii şi teatrului românesc. Astfel, poetul i-a urmat pe artişti şi a cunoscut alături de ei bucuriile, durerile şi frumuseţile. „Nu se va lepăda niciodată de comoara strânsă atunci”, scria Ioan Sbiera.

Mihai era de statură mijlocie, vânjos, cu faţa brună-albă, cu ochii căprui, cu părul negru ca pana corbului. Avea picioarele şi mâinile mici ca şi ale mamei sale; dinţii regulaţi, de culoare gălbuie. Când râdea, râdea sincer, cu mare poftă. Iarna purta căciulă de astrahan, dreaptă, precum dacii, însă prefera pălăria de tip semi-joben. Mergea întotdeauna privind în pământ, cu capul puţin aplecat în jos şi mai totdeauna gânditor. Îi plăcea singurătatea, iar somnul său era neregulat, de cele mai multe ori citind până la răsărit. Avea o voce plăcută şi îi plăcea să cânte. Moştenise împreună cu sora sa, Hanrietta, acest talent de la mamă.

Într-un document cu amintiri relatate de profesoara Profira Misihănescu, rudă a poetului, aceasta povestea că „Mihai îi iubea enorm pe ţărani, îi simpatiza pe ardeleni şi îi ura grozav pe greci şi pe unguri şi mai mult pe evrei. Acesta spunea că evreu inteligent nu există, ci toţi sunt şireţi. Eminescu era însă de o modestie fără seamăn ori de câte ori era vorba de persoana lui.