Pentru soţii Maftei mărţişoarele simbolizează munca migăloasă şi jaful autorităţilor care nu tolerează încercările de supravieţuire

În fiecare an, sătui să lucreze nouă luni la confecţionarea micilor obiecte de artă pentru ca răsplata efortului lor să se ducă pe dări, îşi propun să se oprească, dar „microbul" nu-i lasă. Iar cei care profită sunt tot mai lacomi şi mai inventivi.

Printre cei câţiva artizani gălăţeni, care, alături de negustorii de ocazie, înfruntă cu greu gerul pătrunzător al dimineţilor sfârşitului de februarie pentru a-şi vinde mărţişoarele, se numără şi soţii Maftei. Sunt pensionari şi spun că o fac din cauza lipsei banilor, dar şi a „microbului".

„M-am apucat în urmă cu şase ani. Eu am fost brodeză la Casa de Mode aşa că, lucrând cu modele florale şi, învăţată cu munca migăloasă, am ajuns oarecum în mod firesc să mă apuc de făcut mărţişoare. Mi-e jenă s-o spun, dar asta m-a ajutat să-mi descopăr şi să-mi valorific simţul artistic", mărturiseşte Fănica Maftei

Vasile, soţul său, intervine în discuţie şi ne spune că, de la an, la an, cea căreia îi este alături şi la confecţionat mărţişoare, creează noi modele.

„De exemplu, coşuleţele astea. Într-o zi, soţia mea a ridicat un PET cu apă plată şi i-a venit ideea că mânerul acestuia ar putea fi toarta unui coşuleţ. L-a înfăşurat cu fir de lână colorată şi l-a modelat până când i-a plăcut. Găseşte multe soluţii ingenioase. Corpul coşuleţului este făcut din săpun, în care se înfig sute de bolduri", explică fără să-şi ascundă admiraţia, Vasile Maftei.

Mărţişoarele celor doi pensionari nu sunt nici pe departe o mică facere.

„Materialele folosite la acest coşuleţ, care este potrivit pentru a fi dăruit şi de 8 Martie, au costat şase lei, iar eu îl vând cu şapte lei şi 50 de bani. Am muncit cam trei ore la el. Din iunie şi până în martie, cam patru-cinci ore pe zi, lucrăm la mărţişoare. Asta dacă ne permite sănătatea. Anul trecut am fost bolnavă, iar cu un an înainte, profitul pentru tot ce am vândut în zece zile şi am muncit în nouă luni a fost de 350 de lei", afirmă creatoarea de mărţişoare.

Tristeţea din spatele simbolurilor primăverii

Familia Maftei locuieşte în puţinul spaţiu care mai rămâne pe lângă cele 80 de cutii de carton, depozitate în apartament, care protejează truda de peste an a celor doi soţi. De altfel, locuinţa lor arată ca un depozit şi cei doi spun că este foarte incomod, dar acesta este unul dintre sacrificiile asumate pentru mărţişoare.

„Nu vă pot spune cât frig îndurăm aici în stradă, bătrâni şi bolnavi cum suntem. Venim de dimineaţă, de la 7.30, şi dârdâim. Mai facem cu rândul. Mereu spunem că e ultimul an în care ne mai chinuim aşa. Nu merită! Pentru astea zece zile, plătim tot mai multe dări. Şi la Finanţe, şi la Sănătate şi la Primărie, şi la Registrul Comerţului şi tot aşa. Mă credeţi că pentru a putea vinde mărţişoare zece zile pe an, am fost obligată sa plătesc un curs de vânzător stradal?! A costat 300 de lei. Ne-au pus să cumpărăm şi ştampilă. De anul ăsta!", mai spune cu obidă Fănica Maftei.

Materialele sunt cumpărate cu bănuţi puşi de-o parte din fiecare pensie.

„Când merg la cumpărături în supermarket-uri pentru aprovizionarea cămării, după ce iau pensia, văd fel de fel de lucruri care pot deveni materie primă. De exemplu, ultima oară, am văzut nişte cartoane interesante folosite ca decoraţiuni pentru deodorantele de baie şi pe loc mi-a venit ideea cum să le folosesc", ne explică creatoarea de mărţişoare.

Dar mai presus de investiţia financiară, este munca de mii de ore, nu doar migăloasă, ci şi periculoasă.

„Cutiuţele astea pentru mărţişoare sunt confecţionte din filme de radiologie decolorate în clor. Bietul bărbatu-meu, numai el ştie ce inhaleaza şi cum îl îneacă gazele alea! Apoi, aici pe trotuar, unde am închiriat locul, înainte să punem mesele, el a curăţat zăpada cu lopata, deşi are discopatie lombară. Zăpadă, cam cât să umpli o basculantă", susţine creatoare de mărţişoare.

Nostalgia „vremurilor bune"

„În primii ani, a meritat să muncim la mărţişoare. La final, rămâneam cu 10 şi uneori chiar 15 milioane de lei vechi. De fapt, speranţa că poate odată şi odată va fi din nou la fel ne-a făcut să continuăm", concluzionează Vasile Maftei