De ce cred românii că de Paşti se arată comorile ascunse. Misterul flăcărilor care sclipesc straniu în noapte
0Căutătorii de comori români au descifrat semnificaţia flăcărilor ce străjuiesc, zice-se, comorile, creând un adevărat cod al culorilor, care separă binele de rău şi aurul de metalele mai ieftine. Superstiţia este contrazisă însă de arheologi, care spun că descoperirile înseamnă ani grei de muncă şi nu descifrarea unor semne mistice.
Legendele despre comori sunt, fără îndoială, unele dintre cele mai spectaculoase poveşti transmise din generaţie în generaţie. Nu de alta, dar dincolo inerentul văl de mister care se ţese în jurul unei astfel de legende există şi irezistibila tentaţie a bogăţiei, care a stat (şi stă) şi la baza marilor descoperiri, dar şi la cea a marilor tragedii ale umanităţii.
La urma urmelor, la temelia lucrurilor stă deseori o nestăvilită lăcomie, care, alături de setea de cunoaştere, a fost mai mereu „motorul” lumii. Şi cum tentaţia îmbogăţirii fără efort a fost şi rămâne mare, este de la sine înţeles că legendele despre comori au avut tot timpul un succes teribil la toate categoriile de public.
De la jidovi la haiduci
Evident, cel mai important lucru pentru orice căutător de comori este să identifice locul unde s-ar putea găsi avuţia. Tradiţia populară este, de altfel, plină de tot felul de „instrucţiuni” în acest sens, care s-ar putea lejer strânge într-un adevărat manual al căutătorilor de tezaure ascunse.
Unele dintre cele mai ample referiri la importanţa comorilor în credinţele populare ale românilor se găsesc într-o cercetare etnografică veche de mai bine de un secol (Gheorghe F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român”, 1912; reeditată în 2014 de editura Saeculum).
Cercetătorul face o amplă trecere în revistă a tuturor superstiţiilor legate de bogăţiile (materiale) ascunse, identificând o mulţime de elemente care, deloc întâmplător, vor rămâne de referinţă în toate studiile ulterioare pe această temă.
„Poporul nostru crede că în pământ se află bani de aur, argint şi de aramă, bani care sunt îngropaţi de jidovi şi sunt păziţi de duhuri necurate”, scrie Gh.F. Ciauşanu în lucrarea amintită.
Este de remarcat că termenul de „jidov” nu se referă, aşa cum greşit s-ar putea crede, la evrei (confuzia a existat deseori), ci la nişte fiinţe umanoide mitologice, de dimensiuni uriaşe (se crede că aveau trei-patru metri înălţime), care ar fi stăpânit pământul înaintea civilizaţiei actuale.
Evident, există şi părerea că o mare parte dintre comorile ascunse ar fi de la haiducii celebri din Evul Mediu, informaţie care, în sinea ei, nu este chiar departe de adevăr, căci se ştie că hoţii preferau să ascundă prada în locuri tainice. Făcând o paralelă cu mitologia asiatică, frumoasa poveste a lui Aladdin şi a peşterii lui Ali Baba este un exemplu sugestiv, însă nici poveştile cu piraţii Dunării sau cele despre haiducii Pintea şi Andrii Popa nu-s mai prejos.
FOTO Adevărul (Dana Lepădat)
Lucirile de flacără ale comorilor pierdute
Tradiţia populară românească spune că toate comorile ascunse „se arată” la un moment dat. Acest lucru se întâmplă, negreşit, în preajma marilor sărbători, Paştele fiind, se pare, momentul preferat pentru ca aurul şi argintul să dea de veste în ce cotlon al pământului sunt uitate.
Fiind vorba despre tezaure misterioase, semnul nu poate să fi altfel decât plin de taine, căci pe locul comorii „joacă” o flacără mistică. În unele locuri se spune chiar, textual, că „joacă dracii pe comoară”. Căci trebuie ştiut că nu toate comorile sunt la fel. Unele sunt curate, iar altele necurate, delimitând cumva luota dintre bine şi rău.
„Cele curate sunt îngropate de oameni, de teamă să nu vină şi să le răpească duşmanii sau hoţii. Ele ard după ce au cântat cocoşii de miezul nopţii şi, uneori, până la amiazi. Cele necurate au fost îngropate de zgârciţi, ca nimenea, nici chiar rudele cele mai apropiate, să nu poată avea parte de ele. Când le îngroapă, ele sunt închinate diavolului şi încredinţate pazei lui”, scrie Gh.F. Ciauşanu în lucrarea menţionată.
Dovezi ale acestor luciri ale comorilor se află în numeroase lucrări literare şi chiar monografice. Bunăoară, în judeţul Galaţi (undeva în partea de nord-est a satului Zărneşti) există un deal, numit Piscul Mănăstirii, unde până acum două secole ar fi existat o bogată mănăstire grecească. Mănăstirea a dispărut într-o singură noapte, în urma unei alunecări de teren catastrofale, iar pe povârnişul dealului joacă uneori, spun localnicii, lucirile comorilor îngropate de călugări.
Codul de culori al flăcărilor
Să fie clar: românii nu tratează cu superficalitate problema comorilor ascunse! Tradiţiile consemnate de etnograful Gh.F. Ciauşanu scot la iveală un adevărat cod de culori, prin intermediul căruia se poate deosebi o comoară bună de una diavolească şi se poate afla ce fel de metal preţios ascunde pământul.
„Para care iese din comorile curate este albăstruie. În schimb, flacăra care iese din cele necurate este albicioasă ori gălbuie”, consemnează etnograful.
Există şi alte variante legate de culoarea flăcării. Astfel, Alexandru Ciura scrie, într-o culegere de obiceiuri din zona Ardealluui, apărută la 1911, că „flacăra roşcată înseamnă argint, cea galbenă anunţă aurul, iar cea albăstruie este pentru aramă”.
Este important de ştiut că, în toate variantele culese de etnografi, flacăra ce joacă pe comori nu arde propiu-zis, adică nu degajă căldură, căci, după cum spune Gh.F. Ciauşanu, „poate să joace pe zăpadă, fără să o topească”.
FOTO Adevărul (Dana Lepădat)
Interesant este că există credinţa frecventă că toate comorile curate, nepăzite de diavol, ard doar o dată pe an, de regulă în noaptea de Înviere, din miezul nopţii şi până în zori, în vreme ce bogăţiile necurate îşi arată flacăra mai des pe parcursul anului, între lăsarea serii şi primul cântat al cocoşilor. În unele părţi ale Moldovei, noaptea magică a comorilor curate este considerată cea de Sfântul Gheorghe , în vreme ce comorile rele ar luci cel mai abitir în preajma Sfântului Andrei.
Superstiţii şi arheologie
În ultimele decenii, de legendele flăcărilor de pe comori s-a mai „lipit” o poveste: cea a arheologilor care „vânează” flăcările pentru a descoperi câte un minunat tezaur străvechi.
Deşi teoria este intens vehiculată în folclor, specialiştii de la Muzeul de Istorie de la Galaţi spun că nu există, în realitate, nicio dovadă că s-ar fi întâmplat astfel şi că, de fapt, în spatele fiecărei descoperiri arheologice nu stau semne mistice, ci decenii de muncă intensă, de săpături, de studiu, de cartare, de cercetare laborioasă.
În ciuda acestor asigurări ştiinţifice, straniile străluciri din noapte – de pe comori, ori doar din ceea ce numim „focuri vii” – continuă să înflăcăreze imaginaţia românilor. Fascinaţia focului şi cea a bogăţiei au mers dintotdeauna mână în mână, la urma urmelor.