Cum s-a apucat Hortensia-Papadat Bengescu de scris proză. Celebra artistă era frumoasă, o fizionomie neobişnuită

Familistă convinsă, Hortensia Papadat-Bengescu s-a căsătorit pe când avea doar 20 de ani cu un cunoscut magistrat şi a avut cinci copii cu acesta. Gălăţeanca a fost educată la pensionul pentru domnişoare „Bolintineanu” din Bucureşti, iar în timpul Primului Război Mondial a fost soră de caritate la Crucea Roşie, îngrijind în Gara din Focşani, soldaţii bolnavi.

Fiică a generalului Dimitrie Bengescu (era frate al scriitorului dramatic cu acelaşi nume) şi a profesoarei Zoe, Hortensia-Papadat Bengescu a venit pe lume la 8 decembrie 1876, în comuna Iveşti, judeţul Galaţi. Toţi cei care au cunoscut-o o descriau ca fiind o femeie frumoasă, distinsă, de statură înaltă, cu părul bălai care-i împodobea chipul de femeie, puţin obişnuită.

Căsătorită la vârsta de 20 de ani cu magistratul Bengescu - om fără vicii, Hortensia a fost nevoită să se mute împreună cu familia ei de nenumărate ori prin ţară, fapt care de altfel i-a întârziat debutul în literatură.

„Un teanc de scrisori e un suflet”

În 1912, gălăţeanca - pe atunci în vârstă de 36 de ani, a debutat în presa culturală cu articole în limba franceză, dar a scris şi poezii în această limbă. Un an mai târziu, Garabet I Brăileanu, fascinat de personalitatea Hortensie Papadat-Bengescu, a decis să o ajute să se afirme, însă cel care i-a deschis cu adevărat apetitul pentru scris a fost unchiul ei, care era un fost autor dramatic.

În acele vremuri, scriitorii interbelici nu acceptau prea uşor faptul că şi o femeie poate avea condei, însă i-au recunoscut Hortensiei talentul în timp ce multe alte doamne încercau să se impună în literatură: Anişoara Odeanu, Sarina Cassavan, Coca Farago, Otilia Ghibu etc.

„Oamenii ne dau uneori vise, dar viaţa le spulberă”

Despre Hortensia-Papadat Bengescu se spune că vorbea afectat şi că se strecura discret pe şosea, pe lângă parcul public ori în apropierea grădinilor pline cu flori şi pomi fructiferi. Pe când mezina familiei împlinea vârsta de 7 ani, gălăţeanca s-a dedicat scrisului, bucurându-se de sprijinul moral al soţului.

Cei mai buni ani ai Hortensiei au fost cei în care a scris „Ape adânci” şi „Femeia în faţa oglinzii”. În orice caz, operele sale nu prea au fost pe gustul liceenilor din toate timpurile. Şi publicarea prozelor „Sfinxul” şi „Romanul Adrianei” au fost un succes pentru cariera literară a gălăţencei, la fel cum a bucurat-o şi statutul de membru fondator al cenaclului „Sburătorul”, al cărui mentor era la acea vreme Eugen Lovinescu.

Liviu Rebreanu nu a pierdut niciodată ocazia de a o aşeza pe Hortensia printre marii romancieri ai momentului, astfel că numele ei a apărut pomenit cu admiraţie în numeroase anchete şi bilanţuri literare.

În perioada în care aceasta a locuit în Focşani, scriitoarea interbelică a fost soră de caritate la Crucea Roşie. Numeroşi soldaţi răniţi în timpul Primului Război Mondial au fost atunci îngrijiţi de aceasta. La pensionarea soţului, gălăţeanca s-a mutat cu acesta la Bucureşti, în Cotroceni. Aici, în 1936 a primit Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1946, Premiul Naţional pentru proză.

Hortensia Papadat-Bengescu s-a arătat mereu interesată de detectarea şi definirea „trupului sufletesc” şi acorda o mare atenţie problemelor eredităţii. În ultimii săi ani de viaţă, scriitoarea s-a îmbolnăvit grav şi, în afară de nuvela autobiografică „Spovedanie”, păstrată în manuscris, toate celelalte proiecte literare au rămas neterminate.