Cum a ajuns alfabetizarea românilor să creeze un nou mit. Legenda fecioarelor zidite de vii în cheul Dunării
0Povestea este întâlnită des în „folclorul pescăresc”, însă, de cealaltă parte, istoricii sunt de de părere că totul ar fi de fapt amplificarea unei bârfe de mahala de pe la începutul secolului al XX-lea, inspirată din legenda meşterului Manole. Specialiştii spun că este imposibil ca zona de cheu de la Galaţi să conţină urmele de sacrificiu uman.
Istoria Galaţiului – ca de altfel mai toate istoriile marilor oraşe – este presărată cu o sumedenie de legende urbane, cele mai multe „contaminări” din mituri spectaculoase, dar fără să aibă neapărat corespondent în trecutul comunităţii. De-a lungul vremii, s-au vehiculat numeroase poveşti despre case bântuite, reţele de tuneluri ce împânzeau oraşul şi-l legau de munţii Dobrogei sau despre monştri de basm.
Un astfel de scenariu este povestea fecioarelor care ar fi fost zidite, în urmă cu câteva secole, în fundaţia cheurilor de la malul Dunării, care deşi în folclorul pescăresc este omniprezentă, n-a reuşit să-i convingă pe istorici, care spun că aveam de-a face cu o simplă „contaminare” ce vine dinspre mai multe mituri româneşti, având în prim-plan legenda Meşterului Manole.
Interesant este că povestea, deşi pare să fie străveche, a apărut de fapt de-abia pe la începutul secolului al XX-lea, pe fondul alfabetizării populaţiei, deci a accesului mai larg la informaţiile despre marile mituri.
Cheul istoric al Galaţiului chiar există
Unul dintre elementele care ar putea da cumva credibilitate legendei este acela că, fără tăgadă, cheul istoric al Galaţiului chiar există. Este drept, el este acoperit acum de construcţii ulterioare, care l-au scufundat practic cu câţiva metri.
Cea mai cunoscută parte istorică este cea cunoscută sub denumirea de Cheul Vechi (care este clasificat ca monument istoric de importanţă naţională). Se află între Palatul Navigaţiei şi Pescăriile Statului şi a fost construit între 1851 şi 1860. O altă amenajare a malului, denumită Cheul Nou, se află între Liceul de Marină şi Docuri, fiind edificat între 1872 şi 1875.
Totuşi, ele nu sunt nici pe departe primele cheuri construite la Galaţi. Sub ele se află construcţii mult mai vechi, ridicate în secolele XV-XVII, despre care s-au născut legendele legate de zidirea în temelia lor a unor tinere fecioare.
„Am auzit şi eu povestea asta, încă de când eram copil. Aşa spuneau bătrânii că se făcea atunci când se punea temelia la o schelă nouă pentru vase, deşi eu nu cred că se ajungea chiar aşa, la crimă, că şi pe atunci erau legi în ţara asta”, povesteşte Neculai Ivanov (73 ani) a cărui familie locuieşte de peste trei secole în cartierul Bădălan, din apropierea portului.
Mai trebuie spus şi că nici cheurile istorice ale Galaţiului (cele de la 1851 încoace) nu mai sunt decât în mică parte vizibile, căci au fost acoperite cu construcţii hidrotehnice moderne, din beton, iar resturile lor se mai văd doar când şi când, respectiv atunci când nivelul Dunării scade foarte mult.
Perspectiva unor lucrări de restaurare pare din păcate foarte îndepărtată, dat fiind că lucrările ar putea costa câteva milioane de euro. Cât priveşte partea şi mai veche a istoriei portului Galaţi, aceasta pare să fie pierdută pentru totdeauna, deoarece tasarea permanentă a malului a dus vestigiile la peste zece metri adâncime, adică mult sub nivelul fluviului.
În aceste condiţii, scheletele fecioarelor zidite în mal îşi vor dormi netulburate somnul de veci, cu condiţia ca legendele să fie adevărate şi nu simple născociri populare, după cum le caracterizează istoricii.
„Mitul s-a născut odată cu alfabetizarea”
Chiar dacă pare improbabilă, asta nu înseamnă că legenda n-a fost cercetată în amănunt de istorici. Profesorul de istorie Iulian Toma este pasionat de istoria portului Galaţi şi, de-a lungul timpului, a încercat să descopere mărturii ale unui posibil sâmbure de adevăr în legenda fecioarelor sacrificate zeilor apelor.
După aproape două decenii de cercetări, profesorul a ajuns la concluzia că legenda s-a născut mult mai aproape de timpurile noastre decât s-ar putea crede.
„A fost un fel de bârfă de mahala care s-a iscat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a luat amploare prin anii ’50-’60, ca urmare a alfabetizării la scară mare a populaţiei. Oamenii au preluat elemente din legenda meşterului Manole, găsite în manualele şcolare şi le-au amestecat cu ficţiunile specifice zonelor pescăreşti, iar de aici a rezultat un adevărat mit urban”, este de părere profesorul.
Concluziile acestuia sunt confirmate şi de izvoarele istorice, care nu consemnează nicăieri, cel puţin în ultimul mileniu (când este dovedită activitatea portuară în zonă), existenţa unui ritual de sacrificiu uman la malul Dunării.