Blestemul mănăstirii care l-a adăpostit pe fiorosul hatman Mazepa. Comuniştii au surpat-o în Dunăre cu remorcherele
0Biserica „Sfântul Gheorghe din Galaţi” din Galaţi a fost arsă şi prădată de zeci de ori, dar a reuşit să facă faţă tuturor vitregiilor, mai puţin comunismului. Deşi era veche de peste 300 de ani, a fost demolată fără milă în anul 1962 din cauza ambiţiilor activiştilor de a „curăţa” malul Dunării de „clădiri care propagă ideologii greşite”.
Noaptea de 29 spre 30 octombrie 1962 a rămas în istoria oraşului Galaţi ca momentul în care o parte importantă din istoria seculară a urbei a fost, pur şi simplu, pulverizată.
La ordinul „conducerii superioare de partid şi de stat”, angajaţii întreprinderii de navigaţie Navrom Galaţi au legat cu cabluri groase biserica seculară „Sfântul Gheorghe” şi au tras-o cu remorcherele în Dunăre, aruncând în neant dovezi arheologice de o valoare inestimabilă.
Pentru a masca dezastrul, pe locul bisericii a fost construit, în pripă, un bloc, sub temelia căruia zac acum, risipite, sfărâmate, osemintele unor mari oameni ai istoriei europene şi comori ale artei medievale.
Era făcută cu piatră din castrul roman
Istoria bisericii este spectaculară. În anul 1664, „prin osârdia dumnealui Hagi Mihalachi, în timpul lui Istrate Dabija Voievod” (după cum arată un uric păstrat la Biblioteca V.A.Urechia din Galaţi), pe malul Dunării, la Galaţi, era ridicată o biserică fortificată în cinstea „Sfântului Mare Mucenic Gheorghe”.
Secole la rând, în jurul acesteia avea să funcţioneze o obşte monahală, iar potrivit pisaniei dăltuită deasupra intrării, „Sfântul Gheorghe” devenea metoh al Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim, ceea ce însemna că o parte din veniturile sale (mănăstirea deţinea o prăvălie şi beneficia de donaţii şi de scutiri de taxe) mergeau către întreţinerea lăcaşul de cult de pe teritoriul actualului stat israelit.
Biserica se afla pe un loc înalt din apropiere de malul Dunării (cam în spatele actualului hotel „Vega”), fiind într-o simetrie perfectă cu „Precista”, situată pe un promoriul aflat la circa 300 de metri, între ele aflându-se una dintre pricipalele căi de acces către port: Vadul Sacalelelor (cunoscut o vreme şi ca Vadul Bacalbaşa).
„Ca şi în cazul altor biserici gălăţene, la construirea acestui lăcaş s-au folosit materiale aduse din castrul roman de la Barboşi, arhitectura fiind în formă de navă, cu o turlă pe naos şi una cu rol de clopotniţă pe pronaos. Biserica avea o lungime de 18 metri, o lăţime de 7 metri şi circa 16 metri înălţime”, după cum precizează Mihaela Denisia Liuşnea în lucrarea „Mănăstiri din Galaţi în izvoare athonite”.
Există şi surse istorice care indică faptul că Dabija Voievod doar ar fi rezidit biserica, pe locul unde afla deja o biserică mult mai veche, din lemn şi vălătuci de lut, ctitorită de Ştefan cel Mare pe la 1498, după ce a adus în sudul Moldovei câteva mii de ruteni capturaţi de pe actualul teritoriu al Ucrainei, în urma unei victorii împotriva regelui Poloniei.
Osemintele lui Mazepa au stat aici 250 de ani
În acest lăcaş, în anul 1710, a fost înmormântat hatmanul cazac Ivan Stepanovici Mazepa, comandantul de oşti care a îngrozit Europa şi care, în vremurile noastre, a devenit eroul Ucrainei antiruseşti. De altfel, numele lui Mazepa îl poartă şi două cartiere din centrul oraşului Galaţi, printr-o foarte ciudată (şi uşor cinică) întorsătură a istoriei.
Mazepa murise în 1709, la Varniţa (Tighina), pe actualul teriotoriu al Republicii Moldova, în urma războiului pe care-l purta cu ţarul Petru Cel Mare, iar urmaşii lui aveau în intenţie să-l îngroape la Ierusalim, potrivit ultimei dorinţe a defunctului.
Biserica Sf. Gheorghe, într-o fotografie a portului Galaţi de acum 70 de ani FOTO Colecţia E.Popa
Chiar dacă obţinuseră firman turcesc că pot duce trupul la Ierusalim, cazacii au avut parte de o surpriză la Galaţi, acolo unde paşa de la Brăila a interzis trecerea convoiului funerar, argumentând că Mazepa poate fi îngropat în biserica Sfântul Gheorghe care, fiind închinată bisericii „Sfântului Mormânt”, poate fi considerată parte din aceasta.
Cum apele erau cam tulburi în această parte de lume în acea perioadă (tensiunea între ruşi şi otomani crescuse, iar ambele tabere se pregăteau de război – care avea să se soldeze cu bătălia de la Stănileşti, una dintre cele mai mari înfrângeri ale coaliţiei ruso-moldave), cazacii au acceptat ca Ivan Mazepa să fie îngropat la Galaţi, în biserica „Sfântul Gheorghe”.
Biserica Sf. Gheorghe, într-o fotografie a portului Galaţi de acum 120 de ani FOTO Colecţia E.Popa
Mormântul se afla chiar în mijlocul bisericii, avea o boltă construită din cărămizi, iar piatra funerară purta o inscripţie cu însemnele Ucrainei şi ale lui Mazepa, între altele vulturul cu un singur cap. Pentru întreţinerea mormântului, biserica a primit o danie consistentă în aur, plus o moşie (cumpărată de cazaci) în ţinutul Covurlui (se bănuieşte că ar fi fost în apropiere de Cuca).
La un an după înhumarea hatmanului, tătarii au jefuit biserica, drept represalii după victoria de la Stănileşti asupra armatelor ţariste şi moldoveneşti, iar osemintele hatmanului au fost aruncate în Dunăre, parcă întru anticiparea faptelor comuniştilor, de peste 250 de ani. Însă osemintele au fost reînhumate ulterior în cripta special zidită, loc unde aveau să rămână până în 1962.
„Prădată de mai multe ori de turci, întrucât poziţia sa în Vadul Raşcu o expunea năvălitorilor, mănăstirea „Sf. Gheorghe" a fost incendiată în 1821, când turcii, porniţi împotriva eteriştilor conduşi de generalul Caravia, au atacat oraşul şi de pe Dunăre cu 16 corăbii, ruinând biserici şi mănăstiri şi case şi alte zidiri. În ziua următoare au jefuit Sfintele Lăcaşuri. La 1828 a fost însă restaurată de comunitatea Sfântului Mormânt”, scrie Mihaela Denisia Liuşnea în lucrarea „Mănăstiri din Galaţi în izvoare athonite”,citând din C. Erbiceanu (Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a Catedralei mitropolitane din Iaşi, Bucureşti, 1888).
La 1838, biserica a fost reparată prin modificarea arhitecturală la nivelul bolţilor, prin reconstruirea unei turle din lemn îmbrăcată în tablă pe pronaos şi adăugarea unui fronton neoclasic deasupra intrării, după cum se poate vedea în fotografia de epocă.
În 1886, clopotniţa din lemn separată de clădirea bisericii datorită deteriorării a fost mutată „peste pridvorul de la intrarea în biserică”. Reparaţiile realizate cu acest prilej par să fi indicat că „deasupra pridvorului nu a existat decât o singură turlă, care s-a păstrat până la demolare” (Arhiva Episcopiei Dunării de Jos, Dos. 481, nr. 64, fila 2128).
Medicul Emil Popa, unul dintre gălăţenii cu mare aplecare către reconstituirea istoriei acestor locuri, scrie, pe blogul său, că biserica intrase într-un oarecare declin încă de la cutremurul din 1940, când a fost grav avariată., iar în 1944 soarta îi devine şi mai cruntă, după ce este lovită de o bombă de aviaţie care-i retează turla.
„Abia la 10 ani de la capitularea Germaniei încep lucrări modeste de reparaţii, dar ele sunt tărăgânate până în 1959, când va fi închisă definitiv şi lăsată în paragină. În plina epoca stalinistă Marele Prieten de la Răsărit nu trebuia deranjat de prezenţa în Galaţi a unei biserici în care fusese îngropat cel mai mare duşman al Rusiei ţariste”, scrie doctorul Popa.
Surpată cu remorcherele în Dunăre
Anul 1962 avea să fie fatidic pentru biserica „Sfântul Gheorghe”. La ordinul prim-secretarului PMR din acea vreme, nimeni altul decât celebrul Constantin Dăscălescu (ajuns ulterior prim-ministru al ţării) lăcaşul de cult este dărâmat, sub pretextul că „este nevoie să se cureţe malul Dunării de astfel de clădiri care propagă ideologii greşite” (Decizia Consiliului Popular Raional din iunlie 1962).
Preoţii (care încă încercau să facă reparaţii) au fost alungaţi, iar sub fundaţie au fost injectate sute de tone de apă, din dorinţa de a face zidurile să se prăbuşească.
Aşa că, în noapte de 29 spre 30 octombrie s-a trecut la soluţia radicală: demolarea cu ajutorul unor remorchere navale, care au tras biserica în Dunăre.
Profesorul gălăţean Arthur Tuluş (lector universitar doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Dunărea de Jos din Galaţi) consemnează (folosind mai multe surse istorice) momentul demolării bisericii astfel: „S-a încercat dărâmarea ei prin infiltrarea unor jeturi de apă în temelie, pentru a fisura zidurile. Zidurile rezistând, în noaptea de 29-30 octombrie 1962 distrugerea a început prin tragerea turlelor legate cu un cablu de un remorcher spre faleză abruptă”.
„Locul a fost nivelat cu buldozerul şi pe urmă s-a construit un bloc, aflat acum în spatele Hotelului Vega. Dacă osemintele hatmanului Mazepa au rămas sau nu pe malul Dunării rămâne în continuare un mister. Copacii din zona verde a Aleii Mercur care au cam aceeaşi vârsta cu blocul îşi trag seva din oasele obosite şi chinuite ale marelui hatman al Ucrainei, Ivan Stepanovici Mazepa”, scrie doctorul Emil Popa.
În blocul construit peste ruinele ceea ce a fost cândva una dintre cele mai de seamă biserici din Galaţi nu mai ştie nimeni povestea locului. Dar poate că e mai bine aşa. La urma urmelor, cui i-ar plăcea să ştie că sub sufrageria lui se află osemintele câtorva generaţii de călugări şi rămăşiţele celui mai de temut general cazac al Evului Mediu?