Poveştile de iubire ale celebrului poet rus Puşkin cu două ţigănci, în timpul exilului său la Chişinău. Una dintre iubite a murit ucisă de amantul ei, din gelozie

Despre poetul rus Aleksandr Puşkin se spune că a avut peste 100 de poveşti de dragoste, multe trăite în exilul său la Chişinău.

În anul 1920, la vârsta de doar 21 de ani, Aleksandr Puşkin, unul dintre cei mai importanţi poeţi şi dramaturgi din perioada romantică, considerat fondatorul literaturii ruse moderne, a intrat în conflict cu autorităţile din timpul întunecatei domnii a ţarului Alexandru I. Puşkin avea deja notorietate în ţară şi a scris o epigramă destul de acidă la adresa generalului Aracceev, favoritul ţarului, intitulată Odă a Libertăţii, practic un protest împotriva despotismului şi robiei.

Reacţia autorităţilor a fost pe măsură şi au hotărât expulzarea sa în Siberia, dar intervenţia istoricului Karamzin l-a salvat, fiind pedepsit doar cu trimiterea la Chişinău, provincie românească aflată sub dominaţie rusă din 1812. Aici poetul a locuit timp de trei ani şi a avut parte de o serie de aventuri.

“Exilul acesta l-a salvat, împiedicându-l să participe la mişcarea decembriştilor, care a avut un sfârşit atât de tragic pentru prietenii săi. Iar izolarea lui silnică, de zbuciumul petrecerilor din Petersburg, i-a fost de un folos neaşteptat pentru dezvoltarea lui literară”, scrie criticul literar rus Efrosinia Droicenco, care a fost cercetător ştiinţific la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române.

FOTO: Camera de la Chişinău unde a locuit Puşkin

Puşkin a fost impresionat de ţinutul Basarabiei, dar mai ales de viaţa apropiată orientalismului de aici. Tot în acel an, generalul Inzov, un prieten al poetului şi un erudit totodată, a fost trimis la Chişinău să-l înlocuiască pe guvernatorul militar al Basarabiei. Cei doi chiar au locuit împreună, în casa unui boier pe nume Donici, plecat în străinătate. Cercetătorii vieţii lui Puşkin spun că acesta era pasionat de călărie.

Liudmila, soţia unui bogătaş

“La Chişinău, Puşkin făcu cunoştinţă frumoasei soţii a bogătaşului Inglezi, Liudmila, ţigancă de origine, cumpărată de proprietarul Bodescu de la o şatră de ţigani şi care după moartea acestuia se căsători cu Inglezi. Legătura ei cu Puşkin, ajungând la urechile soţului gelos, acesta reuşi să prindă pe amanţi şi provocă pe Puşkin la duel. Duelul fusese fixat pentru a doua zi, dimineaţa, dar Inzov, anunţat din vreme, se grăbi să-şi pedepsească favoritul cu zece zile de arest în casă, iar în răstimp a înmânat lui Inglezi permisul să plece cu soţia în străinătate”, după mărturisirile lui Tregubov.

Nu a fost singura escapadă a lui Puşkin. În timpul şederii sale la Chişinău, acesta a învăţat limba română de la servitorul său, “badea Tudor”, şi a reuşit să realizeze un mic dicţionar româno-rus, cu ajutorul căruia forma propoziţii care nu aveau niciun sens, dar dovedeau buna lui credinţă. Puşkin ajunsese să aibă prieteni şi în societatea românească intelectuală din Chişinău. Împreună cu unul din fraţii Rali, a cutreierat plaiurile basarabene şi a petrecut câteva zile într-o tabără ţigănească, unde s-a îndrăgostit de o ţigancă, Zamfira. De altfel, a scris despre ea în poemul “Ţiganii”.

Puşkin fusese atât de impresionat de frumuseţea ţigăncii, încât l-a rugat pe Constantin Rali să mai rămână câteva zile la Iurceni.

Constantin Rali povestea surorii sale că “Puşkin se instalase în tabăra bulibaşei şi zile întregi la rând, împreună cu Zamfira, cutreiera împrejurimile din apropierea taberei, ţinându-se de mână. Zamfira nu ştia ruseşte, Puşkin, fireşte, nu vorbea ţigăneşte. Totuşi, se înţelegeau din ochi. Această idilă a avut un sfârşit cu totul neaşteptat: Într-o bună zi Puşkin se trezi singur în şatra bulibaşei. Zamfira dispăruse. Abia la Odesa află poetul de destinul ei tragic: fusese ucisă de amantul ei ţigan”.

Protectorul său de la Chişinău, Inzov, nu prea reuşea să-i stăpânească temperamentul genialului poet. El se certa mereu cu moldovenii şi aceste dispute se încheiau prin dueluri, după moda timpului. “Nimic nu-l tulbura. Era mândru în perseverenţa cu care ţinea să-şi afirme curajul şi aştepta glontele rivalului nepăsător şi cu vădit sânge rece. Nu arăta nicio emoţie. Ca şi eroul din nuvela sa de mai târziu, Împuşcătura, aşteptând să-i vină rândul să tragă, mânca cireşe”, scrie Efrosinia Droicenco.

Aceeaşi autoare spune că printre femeile din elita de la Chişinău cărora Puşkin le făcea curte era şi Maria, soţia vornicului Tudor Balş, pe care într-o seară poetul l-a pălmuit tocmai pentru a provoca un duel.

Confruntarea nu a mai avut loc, pentru că Balş făcea parte din Sfatul Suprem al Basarabiei, iar Puşkin fusese pedepsit de protectorul cu un arest la domiciliu ceva mai îndelungat.

A murit în duel

În 1831 se căsătoreşte cu Natalia Goncearova, una din marile frumuseţi ale Rusiei, muza lui Puşkin. A fost căsătorit cu ea şase ani şi a avut patru copii. În 1837, ajungând la urechile lui zvonuri despre relaţia amoroasă a soţiei lui cu aventurierul francez d’Anthes, Puşkin îl provoacă pe aşa-zisul iubit la duel, în urma căruia amândoi bărbaţii sunt răniţi, dar Puşkin mortal.