Porumbul, minunea care a schimbat istoria lumii. De ce planta nu a reprezentat interes pentru cotropitorii otomani

Cea mai productivă plantă îşi are originile în America Centrală, iar antropologii consideră că are o vechime de 7.000 de ani.

După cum ştiu mulţi, această plantă a fost adusă din Lumea Nouă, fiind descoperită de marinarii lui Cristofor Columb, cu toate că sunt destui istorici care susţin că porumbul creştea simultan şi în zone ale Africii sau chiar ale Asiei. Mai puţin în Europa, unde această plantă a fost adusă ca o descoperire, din expediţiile întreprinse la finele secolului al XV-lea, de către vestitul Columb.

Columb rămâne probabil cel mai faimos marinar din lume, deoarece el a fost descoperitorul Americii, în ciuda faptului că marele explorator a vrut să găsească o cale navigabilă în India, acolo unde dorea să ajungă pentru a procura mirodenii. 

“Ceea ce el a adus din noile teritorii, pe lângă puţin aur şi câteva mirodenii fără valoare, a mai constat în câteva  plante atât de stranii: cartoful, porumbul şi roşia, încât cei care le-au privit atât atunci, cât şi după aceea, pe când încercau, cu succes îndoielnic să le aclimatizeze şi să le încetăţenească printre locuitori, nu au crezut deloc că vor deveni alimentele viitorului. Cel puţin despre porumb sau grâu indian, cum i se mai spunea, părerile erau atât de puţin optimiste, încât nu i se dădea şansa de a rezista nici măcar câţiva ani”, ne spune Florin Dîrdală, specialist în istorie veche.

Spre deosebire de mei, cereala pe care au cultivat-o şi consumat-o strămoşii noştri mai bine de un mileniu,  porumbul era şi este o plantă care nu-şi scutură seminţele fecundate, foarte bine fixate pe ştiulete. Cu ajutorul omului, această cultură s-a extins foarte mult. A urmat însă o perioadă neagră, când în trecut marile plantaţii de porumb au fost atacate până aproape de  dispariţie de diferiţi dăunători sau de perioade lungi de secetă. Salvarea a venit tot de la oameni, care au reinventat această cereală.    

Planta originară (zae mays) din care se trage porumbul a fost foarte studiată de cercetătorii lumii, fără prea mult succes.

Strămoşii noştri cunosc porumbul de trei secole

La români, porumbul a început să fie cultivat târziu, pe la 1700, înlocuind vechile plantaţii de mei. Motivele pentru care interesanta plantă a prins la strămoşii noştri au fost destul de simple. În primul rând, productivitatea era crescută, se putea cultiva în zone puţin favorabile, şi mai mult decât toate acestea la un loc, nu prezenta interes pentru Imperiul Otoman, pentru că nu era un bun rechiziţionabil (nu erau interesaţi de cereale şi, cu atât mai mult, otomanii nu cunoşteau această plantă). Astfel, porumbul nu trebuia trimis ca tribut la turci. 

Toate acestea au determinat ca vreo două sute de ani să ajungă mâncarea de bază a locuitorilor din zona carpato – danubiano-pontică, dar din pricina cultivării, recoltării şi mai ales păstrării defectuoase, porumbul a devenit foarte periculos, provocând boala pelagrei.

Din acest motiv, în secolul al XX-lea, populaţia României s-a îndepărtat de la consumul excesiv de mălai şi l-a înlocuit cu făină de grâu, preferând pe deplin pâinea.

“Cu toate acestea, chiar dacă porumbul a decăzut în alimentaţia bunicilor şi străbunicilor noştri, inclusiv a noastră, a celor de azi, când se mai găteşte mămăligă doar la zile mari, a rămas cultura cea mai mare a lumii şi furajul cel mai important pentru animale, de la care beneficiile se întorc sub formele alimentare binecunoscute, respectiv carne, lapte, ouă. Poate ar fi cazul ca lumea să se gândească la o zi de sărbătoare fixă dedicată porumbului, deoarece fără această plantă altfel ar fi stat lucrurile pe planeta noastră”, mai spune Florin Dîrdală.