Lucruri inedite despre Aurel Vlaicu. Fura curent electric ca să-şi probeze invenţiile şi repara ceasurile colegilor studenţi

Geniul lui Aurel Vlaicu s-a manifestat de mic, încă din şcoală inventând un automobil cu aburi, cu care a avut un accident teribil. Ca student la Budapesta acesta era extrem de priceput în ceasornicărie, camera sa fiind transformată într-un laborator de reparat ceasuri.

Pionierul aviaţiei române, Aurel Vlaicu, s-a născut în anul 1882, aproape de Orăştie, în judeţul Hunedoara, în comuna Binbinţi, care astăzi îi poartă numele. Unul din colegii săi de generaţie de la liceul unguresc de stat din Sibiu îşi aminteşte într-o lucrare publicată la câţiva ani după moarte ainventatorului că Aurel Vlaicu era extrem de talentat în ceea ce făcea, chiar dacă la şcoală nu excela.

Alfred Pilder spune despre Aurel Vlaicu că şi îşi consuma aproape tot timpul cu mecanismele şi maşinile sale. La Sibiu, avea chiar şi un atelier de lucru, unde fura curent din reţeaua publică a oraşului pentru a-şi punelanurile în aplicare.

"În Sibiul de atunci, firele pentru iluminatul electric, introdus tocmai în acea vreme, treceau deasupra streşinilor caselor, iar ştiinţa dreptului nu cunoştea încă noţiunea furtului de curent electric. Vlaicu, deşi habar nu avea de acest cusur al codului penal, şi-a instalat totuşi în magherniţa lui un laborator electric în toată regula, a cărui nevoie de curent el şi-o împlinea, fără cunoştinţa uzinei electrice, din firul de sub ieşitura acoperişului. Îngerul lui păzitor trebuia să-i fi purtat o mare grijă, că nu şi-a dat, în timpul acestui joc primejdios, înainte de vreme, sfârşitul", scrie Alfred Pilder, colegul lui Aurel Vlaicu, într-un material publicat de Revista Fundaţiilor Regale.

Evenimentele se întâmplau în anul 1901, tot în acea perioadă Aurel Vlaicu construind şi un autoturism, prima sa maşină cu aburi.  Invenţia lui Vlaicu a pus pe jar atunci întreaga clasă, pentru că puţin a lipsit ca geniul aviaţiei româneşti să-şi piardă viaţa din pricina unei neglijenţe.

A scăpat teafăr dintr-un accident cu maşina

"Maşina s-a stricat în timpul cursei de probă, care a avut loc în curtea şcolii, în prezenţa profesorului de fizică, cu inventatorul la cârmă. Vlaicu a uitat frâna şi puţin a lipsit să nu aibă un sfârşit timpuriu, zdrobit de zidul curţii, de care i s-a sfărâmat vehiculul", îşi aminteşte prietenul său.

Acelaşi prieten spune că destinele li s-au încrucişat şi la Budapesta, la Şcoala Politehnică, unde Vlaicu studia la secţia de maşini. Acesta era extrem de iubit de colegi, tocmai datorită preocupărilor sale inginereşti, iar camera sa era plină de ceasuri ale colegilor studenţi din toţi anii de studiu, pe care le repara cu dibăcie. De altfel, pentru Vlaicu acest lucru era şi un mijloc de a se întreţine.

A vrut să folosească substanţele explozive în invenţiile sale

"Încă de la Budapesta, visase spre motoarele lui cu explozie, care urmau să fie mişcate cu praf de puşcă sau cu mijloace explozive asemănătoare şi a încercat să capete desluşiri mai largi despre substanţele explozive de la profesorul de chimie. Între timp, ocupaţia serioasă cu lucrările sale l-a abătut de la astfel de fantezii şi l-a lăsat să urmeze calea pentru care îl alesese pronia cerească: s-a concentrat asupra motorului cu benzină şi problema încă nerezolvată a aviaţiei începuse să-l atragă în vraja ei. Asupra acestui domeniu s-au concentrat în cele din urmă toate studiile sale din Munchen", povesteste Alfred.

Prietenul lui Vlaicu spune că în anul 1908 inventatorul avea deja o slujbă foarte bine plătită la uzinele de automobile Opel, unde nimeni nu l-a întrebat dacă are vreo diplomă de studii. Fabrica de automobile a însemnat pentru Vlaicu însă doar o staţie, pentru a deprinde construcţia motoarelor cu benzină, întrucât visul său era mult mai măreţ.

Revenit în ţară, Aurel Vlaicu a proiectat şi a construit unul din primele planoare, pe care l-a denumit Vlaicu-1909, folosindu-l doar pentru zboruri demonstrative. În anul următor avea să termine de construit ceea ce s-a numit aparatul ''Vlaicu I'', pe care l-a încercat cu succes, după mai multe încercări, pe câmpul de la Cotroceni pe 17 iunie.

"Bucuria cea mai mare, însă, am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem. Şi asta era principalul", declara Aurel Vlaicu într-un articol, imediat după reuşita sa.

În plină glorie l-a mai văzut odată şi prietenul său de şcoală, Alfred, la o demonstraţia aviatică.

"L-am mai văzut pe Vlaicu tocmai dintr-unul din nesfârşitele trenuri speciale, care aduceau o parte din miile de oameni la cumpăna apelor dintre Olt şi Mureş, nu departe de Selişte, oameni veniţi ca să trăiască prima dată în viaţă minunea omului zburător. În zbor jos, el trecu vâjâind de-a lungul trenului, şezând atârnat, în chip ciudat, în scaunul lui dedesubtul avionului, şi făcând semne din mâini trenului şi mulţimei de oameni care cădeau aprope din tren ca să-l vadă. Habar nu avea că printre aceste mii de oameni privea la împlinirea visului, pe care i-o acordase soarta, şi vechiul său prieten din zilele însorite ale tinereţii", îşi încheie pledoaria Alfred Pilder.

Aurel Vlaicu şi-a pierdut viaţa în urma prăbuşirii cu avionul Vlaicu II, lângă Câmpina, la 13 septembrie 1913, în timp ce încerca să treacă Carpaţii. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.