Cine a fost sfântul din Munţii Vrancei care le-a interzis călugărilor să mănânce carne
0Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului în anul 2003, iar numele acestuia este pomenit în fiecare an, pe data de 26 aprilie.
Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului s-a născut în anul 1692, în zona Poltava (Ucraina), dar s-a desăvârşit duhovniceşte pe teren românesc. A trăit 75 de ani şi a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 2003.
Vasile a ajuns pe meleaguri româneşti în jurul vârstei de 13 ani, fiind primit în obştea monahală de la Mănăstirea Dălhăuţi, nu departe de Focşani. Aici el a studiat în profunzime Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, ajungând să practice rugăciunea isihastă, adică rugăciunea inimii. Practic, în singurătate, prin rugăciune, omul intră în legătură personală cu Dumnezeu.
Pentru viaţa sa curată, Vasile ajunge stareţ al mănăstirii la doar 23 de ani, pe care o va conduce vreme de două decenii. În acest răstimp, cuviosul şi-a adunat în jurul său foarte mulţi ucenici, pe care i-a îndemnat să nu alunece pe căi greşite în viaţa sihăstrească. În anul 1730, Vasile ajunge la Schitul Poiana Mărului, din satul Jitia, aparţinând de judeţul Vrancea, având alături de el 12 ucenici. Mişcarea isihastă născută în jurul său avea să fie recunoscută oficial abia în 1749, de către patriarhii din Ierusalim, Alexandria şi Antiohia.
“Viaţa monahală – spunea el – are trei căi: prima, obştea; a doua, vieţuirea în doi sau trei fraţi, numită calea de mijloc sau împărătească, având totul în comun şi supunere unii faţă de alţii; a treia, cea mai înaltă, pustnicia, pe care o trăiesc numai cei desăvârşiţi şi sfinţi, după ce s-au nevoit, pe celelalte două căi. Pe lângă aceste modalităţi de viaţă recomandate de Sfinţii Părinţi, zicea el, unii monahi îşi alege o alta: fiecare îşi face chilie unde vrea, trăieşte singuratic, îngrijindu-se de cele ale trupului. Aceştia însă, deşi la prima vedere ar părea că trăiesc după regula pustnicească, îşi primejduiesc mântuirea, pentru că şi-au ales, din început, acest fel de viaţă, la care se ajunge numai după ce ai trăit viaţa de obşte şi cea de mijloc, unde te-ai curăţit de orice patimă şi ţi-ai topit voia în viaţa obştii. Schimnicia înainte de vreme, mai zicea el, este pricină de mândrie şi iubire de sine, pe când trăirea laolaltă cu alţii îţi descoperă slăbiciunile, te apără de ispită şi te poate curăţi zilnic, prin harul lui Hristos, lucrând din dragoste pentru Domnul”, susţine Pr. Gabriel Cocora.
Viaţa duhovnicească de la schitul Poiana Mărului era cunoscută în epocă, însuşii domnitorul Constantin Ipsilanti, domn al Moldovei, subliniind într-un hrisov că „într-acest sfânt schit locuiesc părinţii sihaştri ce petrec o viaţă îngerească şi mai presus de lume, cari neîncetat sunt rugători către Dumnezeu pentru toţi pravoslavnicii creştini”.
Duhovnicul Sf. Paisie de la Neamţ
Cuviosul Vasile a fost duhovnicul Sf. Paisie de la Neamţ, unul dintre înnoitorii monahismului românesc, care l-a declarat încă de atunci sfânt pe stareţul de la Poiana Mărului.
Vasile a dus o viaţă de înaltă curăţenie sufletească, iar unul dintre canoanele sale a fost ca obştea din care făcea parte să nu mănânce carne. Era permis ca sâmbăta şi duminica să se poată mânca brânză şi lapte, iar în restul săptămânii toată lumea ţinea post. El a scris şi o lucrare în acest sens, “Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinţei călugăreşti cei de bună voie”, răspândită în lumea monahală.
Sfântul Vasile de la Poiana Mărului a murit în anul 1767, rămânând să-i ducă mai departe opera duhovnicească un al mare sfânt al românilor, Paisie de la Neamţ. Rămăşiţele sale pământeşti odihnesc la Poiana Mărului, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea sa în anul 2003. Sf. Vasile de la Poiana Mărului este pomenit în fiecare an, pe data de 26 aprilie.