EXCLUSIV Procesul care ar putea schimba România: doi bărbaţi cer să le fie recunoscută căsătoria
0Un cuplu format dintr-un român şi un american a cerut CCR recunoaşterea căsătoriei sale, oficiată în Belgia. Demersul e fără precedent în ţara noastră şi se judecă în aceeaşi zi cu o cerere contrară, de modificare a articolului 48 din Constituţie prin care termenul „soţi“ să fie înlocuit cu formula „bărbat şi femeie“. Adevărul prezintă povestea lui Adrian Coman şi Clabourn Hamilton, soţii care vor ca mariajul lor să devină legal şi în România.
România se află în faţa unei premiere juridice. Românul Relu Adrian Coman (44 ani) a cerut Curţii Constituţionale (CCR) recunoaşterea căsătoriei sale cu americanul Robert Clabourn Hamilton (44 ani). Concret, instanţa se va pronunţa miercuri asupra constituţionalităţii articolului 277 alineatele (2) şi (4) din Codul civil, care prevede: „(2) Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România“; „(4) Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile“.
Audierile vor avea loc miercuri, 20 iulie, în aceeaşi zi în care CCR dă verdictul despre iniţiativa Coaliţiei pentru Familie, ce solicită înlocuirea termenului „soţi“ cu formula „bărbat şi femeie“ în articolul 48 din Constituţie.
Cum a început totul
Demersul soţilor Relu Adrian Coman şi Robert Clabourn Hamilton a început în 2013, când Inspectoratul General pentru Imigrări le-a refuzat recunoaşterea căsătoriei pentru a-şi putea exercita dreptul la libertate de circulaţie pe teritoriul Uniunii Europene. Din acel moment Adrian şi Clai au început lupta cu statul român, susţinuţi fiind de familie, de Asociaţia ACCEPT şi de Coaliţia anti-discriminare. Instanţele din România au avut nevoie de 3 ani pentru a hotărî cine e abilitat să judece cazul. Dosarul a ajuns pe rolul Judecătoriei Sectorului 5, care a decis să trimită la CCR excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Asociaţia ACCEPT privind articolul 277 alineatele 2 şi 4 din Codul Civil.
„Statul român, reprezentat de Inspectoratul General pentru Imigrări şi Ministerul Afacerilor Interne, refuză în baza prevederilor contestate din Codului Civil să recunoască efectele unui act de stare civilă belgian care stabileşte o relaţie de familie între două persoane de acelaşi sex. În ciuda acestei politici, Codul Civil stipulează că efectele relaţiei de familie, chiar şi în cazul soţilor de acelaşi sex, trebuie respectate în contextul exercitării dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Uniunii Europene. Prevederile legale din Codul civil, vagi şi contradictorii, împiedică soţii Coman-Hamilton să îşi exercite dreptul la viaţă privată şi de familie în România. Acest drept este garantat de Constituţia României prin articolul 26 şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin articolul 8“, arată ACCEPT România.
Tatăl a aflat de la televizor
În anii 2000, Adrian Coman era primul director al ACCEPT România, organizaţia care promovează drepturile persoanelor LGBT (lesbian, gay, bisexual, transgender). În această postură a apărut la televizor. Aşa a aflat tatăl lui Adrian că fiul său este homosexual. L-a sunat după emisiune şi l-a întrebat: „Vreau să ştiu un singur lucru, dacă eşti fericit şi dacă iubeşti“. Acelaşi lucru voise şi mama lui Adrian să ştie, atunci când, cu mai mult timp în urmă, la vârsta de 16 ani, băiatul i se confesase.
În 2002, Adrian Coman a plecat în Statele Unite ale Americii prin Loteria Vizelor. ACCEPT-ul tocmai reuşise să obţină abrogarea celebrului articol 200 din Codul Penal, care incrimina penal relaţiile homosexuale. Mulţumit de ce realizase în România, Adrian a plecat în State să-şi încerce norocul. Pe Clai l-a cunoscut foarte repede, în acea vară, la New York. De atunci sunt de nedespărţit. S-au căsătorit în 2010, la Bruxelles, pe când Adrian lucra la Parlamentul European. Actualmente, Adrian lucrează pentru protecţia drepturilor LGBT la Fundaţia Arcus, iar Clai este designer grafic. Trăiesc la New York, dar pentru ei visul de a îmbătrâni împreună este legat de România. Totuşi, este o problemă: Robert Clabourn Hamilton nu are voie să stea aici mai mult de 3 luni în calitate de membru de familie, deoarece căsătoria sa cu un cetăţean român nu este recunoscută. „În România, relaţia noastră clădită de 14 ani nu există. Îmi doresc să mă întorc acasă, unde m-am născut şi am crescut. Vreau să pot să fac asta fără probleme alături de familia mea, de omul pe care îl iubesc“, explică Adrian.
Adrian Coman: „Ne-am promis credinţă la bine şi la greu“
„Adevărul“: De ce aţi pornit această luptă?
Adrian Coman (44 ani): În instanţă ne luptăm ca soţul meu Clai să fie recunoscut ca membru de familie, pentru a putea obţine dreptul de rezidenţă în România. Noi ne-am căsătorit legal în Belgia, căsătoria noastră este recunoscută în Statele Unite, Clai fiind cetăţean american. În 2012 mi-am pus problema să mă întorc în România pentru a îmi găsi de lucru, împreună cu Clai. Însă certificatul nostru de căsătorie nu e recunoscut de statul român, nici măcar pentru a lua la cunoştiinţă că între mine şi Clai există o relaţie de familie, în virtutea căreia ar trebui să putem amândoi circula liber pe teritoriul Uniunii Europene şi să ne fim alături, la bine şi la greu, aşa cum ne-am jurat atunci ne-am oficializat relaţia. Acum, în State, sunt tratat ca orice om căsătorit - în relaţiile interumane, lumea ne percepe ca pe un cuplu căsătorit, Clai beneficiază de asigurarea mea medicală. Ne putem vizita în spital şi putem lua decizii unul pentru celălalt. Ne-am făcut testamente şi împuterniciri prin care să putem lua unul pentru altul decizii privind sănătatea şi situaţia financiară a celuilalt, beneficiez de asigurarea lui de viaţă şi el de a mea, de investiţiile pentru pensie. În România, e ca şi cum nici nu există relaţia noastră de 14 ani de zile. Tot ce am clădit nu e recunoscut. România ar trebui să fie o ţară în continuă deschidere şi progres, mai ales când spunem că avem valori europene. Aş vrea să trăiesc într-o lume deschisă, să mă pot bucura de oportunităţile de care se bucură orice cuplu căsătorit. Nu putem accepta să ne spună statul că, deşi suntem recunoscuţi ca familie aproape peste tot în spaţiul nord-atlantic, nu avem ce căuta aici. Sunt cetăţean român şi îmi doresc ca familia mea să fie recunoscută în România. Dacă îmi vizitez părinţii şi, Doamne fereşte, fac un accident de maşină, nu va fi recunoscut ca soţul meu la spital. Anul trecut, la New York am fost la urgenţă, iar Clai m-a însoţit, a fost cu mine când medicul mi-a comunicat concluziile şi tratamentul - deci a fost recunoscut ca partenerul meu de viaţă.
- Povestiţi-ne cum v-aţi căsătorit. Ce a însemnat pentru voi oficializarea relaţiei?
Am decis să ne căsătorim în Belgia, după 8 ani de relaţie stabilă, pe când lucram la Parlamentul European. Povestea noastră e un pic mai întortocheată. Eu am plecat din România în 2002, după ce am simţit că mi-am realizat misiunea profesională la ACCEPT si am câştigat la Loteria Vizelor. Tocmai ce fusese abrogat articolul 200. La New York l-am cunoscut pe Clai foarte repede şi ne-am dat seama că urma să ne petrecem restul vieţii împreună încă de la primele noaste întâlniri. După trei ani am decis să facem un pas mare şi să ne mutăm împreună. M-am temut că o să dispară misterul şi romanţa, însă relaţia noastră a fost întărită de stilul nostru de viaţă banal şi casnic. Ne place să ne bucurăm împreună de o cină gătită în casă, să ne plimbăm prin parc, să ne uităm la televizor, să citim. Atunci când am decis să ne mutăm împreună, amândoi eram încă studenţi. Eu, deşi am terminat Facultatea de Chimie-Fizică şi am fost profesor de liceu în Târgovişte, am fost interesat ulterior de ştiinţe politice şi drepturile omului. Soţul meu studia design grafic. În fine, viaţa nu e simplă nicăieri şi condiţiile financiare m-au împins către un job la Bruxelles. Acolo am lucrat la Parlamentul European. L-am lăsat pe Clai în urmă şi distanţa doar a confirmat faptul că dragostea noastră rezistă în timp şi că împreună putem depăşi orice greutăţi. Căsătoria a fost următorul pas în oficializarea relaţiei noastre. Atunci când iubeşti pe cineva şi vrei să îţi petreci toată viaţa lângă acel om, vrei ca toată lumea să ştie asta, nu e un secret cu care te ruşinezi. Cum mă aflam pentru prima dată într-o ţară unde căsătoria între doi bărbaţi era posibilă şi eram şi rezident, am fost fericiţi că în sfârşit ne putem oficia viaţa de familie. Am mers, ca orice alt cuplu care doreşte să îşi oficieze relaţia, la Primăria din Bruxelles. Acolo ne-am promis credinţă la bine şi la greu în faţa legii, la oficiul de stare civilă.
- De ce este important pentru voi să obţineţi recunoaşterea statului român?
Când mi-a fost refuzată transcrierea certificatului de căsătorie de către Consulatul României din Bruxelles, am plecat umilit şi întristat. Îmi amintesc că funcţionarii au închis câteva minute ghişeul pentru a vorbi între ei. Am ieşit de la consulat cu o foaie prin care ziceau că nu îmi pot recunoaşte familia. Niciunui alt om din acea sală nu i s-ar fi răspuns la fel. Pentru propria mea ţară eram ultimul om, aşa cum persoanele gay erau considerate şi pe vremea comunismului, până la abrogarea articolului 200. Da, nu mai pot ajunge în închisoare pentru că iubesc un bărbat, dar nu sunt nicidecum tratat ca un cetăţean cu drepturi depline. Aş vrea măcar să pot intra cu Clai în ţară şi să ştiu că poate să stea lângă mine mai mult de trei luni. La acest moment, el nu poate veni în România ca soţ şi membru de familie, ci doar cu o simplă viză de turist. După trei luni trebuie să plece. Cum am putea locui vreodată aici în condiţiile astea?
- Cât de mult ar schimba lucrurile această recunoaştere oficială?
În primul rând, statul român ar zice, poate pentru prima dată, tare şi răspicat că persoanele lesbiene, gay, bisexuale şi transgender nu sunt cetăţeni de mâna a doua. Evident, simpla recunoaştere a parteneriatelor şi căsătoriile realizate în afara României nu schimbă greutăţile pe care persoanele LGBT de aici încă le înfruntă. Discriminarea la locul de muncă, în educaţie, sănătate, persistă. Dificultăţile cu care persoanele trans se confruntă când doresc să îşi schimbe actul de identitate, pentru a reflecta genul lor real, sunt enorme şi rezolvarea lor e urgentă. Însă această recunoaştere a relaţiei noastre de familie ar fi un mare pas înainte. Patru milioane de români trăiesc în afara graniţelor. Nu mă îndoiesc că o parte dintre aceştia trăiesc în familii bazate pe cupluri de acelaşi sex. O parte dintre ei au ales să plece din ţară tocmai din cauza homofobiei şi a faptului că mulţi ştiu că aici cu greu îşi pot clădi o viaţă de familie. Două femei care trăiesc împreună nu ar putea să îşi ia un credit comun, de exemplu, ca să îşi cumpere un apartament. Nu ar putea nici să-şi lase moştenire. Ca atare, cei care au plecat ar avea măcar siguranţa că rămâne ceva după ei, dacă aleg să se întoarcă măcar la bătrâneţe înapoi în ţară. Mentalitatea din România se schimbă, însă lent. Schimbarea depinde printre altele de vizibilitatea persoanelor LGBT. Dar asta e foarte greu într-o ţară în care 3 milioane de români au semnat o petiţie prin care cer ca familii cum este familia noastră să fie scoase în afara legii.
- Aţi dori să vă stabiliţi în România?
Da, mă gândesc extrem de serios la asta. Chiar dacă mai avem ani până la pensie, mi-aş dori să mă pot întoarce aici. Dar nu o sa fac asta niciodată dacă trebuie să îmi las în urmă soţul. Aici am toată familia din partea mea, rudele, o bună parte din prieteni. Însă am speranţa că România o să rămână pe drumul european pe care s-a aşezat. Rusia, cu politicile ei homofobe, e din ce în ce mai influentă în regiune. Cred că toţi românii ar trebui să fie conştienţi de faptul că drumul european e unul bazat pe respectul faţă de drepturile tuturor oamenilor, indiferent dacă ei sunt gay, romi, cu dizabilităţi. Sunt un om simplu care cere doar să fie la fel de român, în ochii statului, ca toţi românii. Cred că iniţiativa de restrângere a familiei în Constituţie nu vine întâmplător într-un an electoral. Nu asta e o prioritate pentru România. Subiectul homosexualităţii e unul care trezeşte prejudecăţi şi nemulţumirea latentă din sufletul concetăţenilor noştri, şi mută atenţia de la probleme reale ale românilor care vor o viaţă decentă, o Românie bine guvernată, fără sărăcie, fără corupţie, cu acces la servicii decente de sănătate, de educaţie. Am văzut consecinţele unui referendum în Marea Britanie, de asemenea, rupt de realitate şi cu repercusiuni grele, neanticipate. Am văzut că mulţi oameni îşi regretă votul şi abia încep să înţeleagă consecinţele acţiunii lor. Ce sens are să ajungă românii în aceeaşi situaţie?
Avocata cuplului Coman-Hamilton: „Mizăm pe precedentul CEDO“
Iustina Ionescu este avocată de drepturile omului şi membră a board-ului Asociaţiei ACCEPT. Ea reprezintă cuplul Coman-Hamilton în procesele cu Statul român.
„Adevărul“: Care vă sunt punctele forte pe care mizaţi pentru o soluţie favorabilă la Curtea Constituţională?
Iustina Ionescu: Punctul forte în cazul nostru constă în precedentele decise de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazuri asemănătoare. CEDO a statuat că cuplurile de acelaşi sex care au încheiat forme legale de uniune în străinătate (de exemplu căsătorie, parteneriat) sau care sunt în uniuni de facto şi solicită reîntregirea familiei ar trebui să se bucure de protecţie ca familie, în mod nediscriminatoriu. Aceste decizii ale CEDO s-au referit în special la state unde contextul legislativ, similar celui românesc, nu asigura posibilitatea cuplurilor de acelaşi sex să îşi legitimeze relaţia printr-o formă de protecţie legală. Nici pe teritoriul României, familiile bazate pe cupluri de acelaşi sex nu se bucură de protecţie sau recunoaştere.
- Ce semnal ar da decizia CCR, oricare ar fi ea?
Avem încredere că decizia CCR nu va ignora precedentele CEDO în materie de recunoaştere a cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex, ca familii cu drepturi garantate de Constituţie. În condiţiile în care legile româneşti nu recunosc relaţia de familie a soţilor Coman-Hamilton, decizia CCR va fi un pas înainte în recunoaşterea familiilor diverse existente în România. Va fi un semnal că România continuă integrarea europeană, atât în privinţa statului de drept, cât şi a valorilor societăţii noastre.
Confesiunea lui Adrian Coman
„Sunt căsătorit cu un bărbat. Sau nu?
Pe 20 iulie voi fi în faţa Curţii Constituţionale împreună cu soţul meu. Judecătorii vor decide cu privire la constituţionalitatea nerecunoaşterii căsătoriei noastre încheiate în străinătate. Tot pe 20 iulie judecătorii constituţionali vor decide şi dacă petiţia a trei milioane de concetăţeni va duce sau nu la un referendum privind redefinirea constituţională a familiei ca fiind bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie.
M-am născut în 1971. Mi-am dat seama că sunt gay la 16 ani. Nu era vorba de sex, de care am avut parte mult mai târziu, ci de ce simţeam, de cum îmi imaginam o legătură romantică. Dar singura referinţă cu privire la homosexualitate pe care am găsit-o la acea vreme a fost într-un dicţionar: o boală. Apoi în armată, unde m-a prins şi Revoluţia, am auzit cele mai multe referinţe negative privind homosexualitatea. A fi homosexual însemna practic că erai expus oprobiului public şi violenţei celor din jur.
Aşa că n-am vorbit cu nimeni despre asta până la 24 de ani - tocmai în perioada în care orice tânăr se auto-descoperă emoţional şi afectiv. Am încercat să reprim ce simţeam, inclusiv căutând relaţii cu femei. Unele m-au iubit, ceea ce m-a întristat, pentru că sentimentele n-ar fi putut fi niciodată reciproce.
Ca mulţi din generaţia mea, am fost botezat, deşi legătura cu biserica a fost puternic descurajată, mai ales la şcoală. Revoluţia a schimbat asta pentru noi toţi: am mers la biserici şi mănăstiri; am citit Biblia. Mi-am dorit un duhovnic, dar n-am întâlnit niciun preot cu care să pot vorbi. Când eram profesor, aveam un coleg preot care preda religia. Un om extraordinar, cu mult respect pentru oameni. N-am găsit însă curajul să îi vorbesc, pentru că tot ce auzeam în spaţiul public de la Biserica Ortodoxă îmi transmitea acelaşi mesaj: nu eram binevenit.
M-am confesat însă mamei mele, pentru că mă săturasem să o mint şi pentru că era nedrept faţă de omul care mi-a fost întotdeauna aproape. Mi-a spus că vrea să fiu fericit. Tatălui n-am îndrăznit să-i spun; a aflat ani mai târziu, când am apărut într-o emisiune TV, ca director al Asociaţiei ACCEPT. M-a sunat şi m-a întrebat: «aş vrea să ştiu un singur lucru, dacă eşti fericit şi dacă iubeşti». Am noroc de părinţi extraordinari.
Am plecat în Statele Unite în căutarea unui trai mai bun şi pentru a respira într-o lume cu mai puţine prejudecăţi, unde puteam să îmi întemeiez o familie. Foarte repede l-am cunoscut pe Clai. Suntem de 14 ani împreună. Am înţeles de la el ce înseamnă iubire şi sprijin necondiţionat într-o relaţie. Am învăţat să mă bucur de lucruri aparent mărunte, cum ar fi o cină acasă pe care o pregătim împreună. Vrem să îmbătrânim împreună.
Ne-am căsătorit în 2010 la Bruxelles, când lucram la Parlamentul European. Căsătoria a fost o eliberare, ceva ce nu îmi imaginasem nici în România articolului 200 din Codul Penal şi nici în America lui Bush. Devenisem în sfârşit un om obişnuit, egal în drepturi şi obligaţii cu alţi cetăţeni ai Belgiei şi ai Uniunii Europene.
Dar în 2012, când am devenit şomer la Bruxelles după finalizarea contractului la Parlament, am început să îmi caut de lucru cu disperare. Am aplicat la aproximativ 50 de anunţuri de angajare. Eram îngrijoraţi şi am început să ne gândim unde şi cum vom putea locui împreună. În Belgia şi Statele Unite ştiam că vom fi recunoscuţi ca o familie. În România, însă, nu era sigur. Am scris autorităţilor române, întrebând cum poate Clai obţine reşedinţa română pe bază Directivei UE privind libera circulaţie, care dă acest drept soţului unui cetăţean european care se mută dintr-un stat în altul. Răspunsul a fost o respingere totală a familiei noastre, din cauza prevederilor din Codul Civil care interzic recunoaşterea uniunilor civile încheiate în străinătate între persoane de acelaşi sex.
Aşa am ajuns să mă judec cu statul, în paralel şi fără legătură cu procesul prin care trei milioane de concetăţeni solicită modificarea Constituţiei pentru a nu recunoaşte familii ca a noastră. Încerc să îi înţeleg. Oamenii se tem de necunoscut, iar persoanele LGBT au o vizibilitate mică, deşi din ce în ce mai mulţi îşi asumă identitatea public, cu curaj. Aş vrea să revin în România pentru serviciu sau la pensie - însă nu singur, ci cu soţul meu. În alte locuri Clai e recunoscut ca soţul meu: când călătorim, când vorbim cu doctorii sau cu companiile de asigurări. Oare ce s-ar întâmpla la Bucureşti?
Discriminarea nu trebuie acceptată. Noi ne-am adresat justiţiei, garantul drepturilor noastre, în special când totul pare împotriva noastră. Am încredere că într-o zi membrii Parlamentului şi Guvernului României mă vor reprezenta şi pe mine; că vor vorbi public despre respectul tuturor oamenilor şi familiilor; că nu se vor teme de majoritatea românilor, ci îşi vor înţelege rolul de viziune şi acţiune politică pentru ca toţi să ne simţim acasă într-o Românie cu adevărat diversă. Am încredere că într-o zi voi fi binevenit în România împreună cu soţul meu. Vom face tot ce ne stă în putere, pentru noi, pentru comunitatea din care facem parte şi, nu în ultimul rând, pentru România.“
Adrian Coman a fost primul director executiv al Asociaţiei ACCEPT. În continuare lucrează pentru protecţia drepturilor LGBT la Fundaţia Arcus. Clai Hamilton e designer grafic. Adrian şi Clai locuiesc la New York.
Clai Hamilton: „Iubesc România, a devenit şi ţara mea“
- Clai, cum te-ai îndrăgostit de Adrian?
L-am adorat din prima zi în care ne-am întâlnit, în Central Park. Am descoperit că iubim aceleaşi lucruri: gătitul, arta, moda, călătoriile. Rezultatul: 14 ani de căsătorie şi dragoste. Adrian mi-a spus de la început că este din România. Eram curios să aflu mai multe despre ţara lui. Nu ştiam decât că este ţara lui Dracula şi că se află în Europa. Adrian mi-a spus atâtea lucruri minunate despre ţara lui natală, ceea ce m-a atras şi mai mult. El găteşte o ciorbă de perişoare delicioasă, iar mama lui m-a învăţat reţeta tocăniţei de pui. Îmi place totul la el, la familia lui, la cultura românească.
- Când ai vizitat România pentru prima dată, cum ţi s-a părut?
Prima mea vizită a fost în 2007. Am fost acasă la Adrian, la Târgovişte, apoi la Moreni, la Sighişoara, la Sinaia şi la Bucureşti. România este o ţară atât de frumoasă, cu munţi superbi, castele şi o istorie vastă. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost prietenia românilor, care m-au întâmpinat cu multă căldură. Mi-amintesc că bunica lui Adrian, care a murit între timp, m-a ţinut de mână şi m-a învăţat cum să torn bere fără să fac spumă.
- Cum a decurs întâlnirea cu părinţii lui Adrian?
Minunat! Îi iubesc enorm pe socrii mei. M-au primit imediat în familie, cu inimile deschise şi dragoste. Pe Camelia am întâlnit-o în 2004, când ea a venit în State pentru prima oară, iar pe tata l-am cunoscut când am venit aici, la Sighişoara.
- Spune-ne dacă ai prieteni care nu sunt neapărat în acord cu comunitatea gay, dar care vă respectă, nu vă judecă şi vă tratează obişnuit.
Nu am prieteni care nu sunt prieteni ai comunităţii LGBT… Toţi prietenii mei mă iubesc şi mă acceptă pentru cine sunt. La fel şi pe Adrian. Un prieten adevărat nu te judecă, ci te sprijină şi rămâne de partea ta. Îmi place să cred că toţi prietenii mei heterosexuali ar spune la fel despre mine.
- Cum a fost afirmarea ca gay? Este mai uşor să faci asta în State?
Am crescut în Texas, care este un stat foarte conservator. Dar prietenii şi familia m-au susţinut mereu şi nu am avut niciodată dificultăţi în a mă exprima. Am fost un copil cu aptitudini artistice, uneori foarte flamboaiant. Niciodată nu am fost persecutat sau batjocorit. Nu, nu este mai uşor în State comparativ cu alt loc din lume, cu discriminare şi lipsă de toleranţă. Am fost norocos, poate? Sigur că în State este mai uşor pentru multe persoane LGBT, dar sunt sigur că încă sunt multe victime ale prejudecăţii şi urii.
- Ai un duhovnic? Ce religie eşti?
Sunt credincios şi am fost botezat creştineşte, baptist, la naştere. Ca mulţi creştini, mă rog şi am o bună relaţie cu Dumnezeu. Mă duc la biserică din când în când. Nu, nu am un duhovnic… Avem o prietenă foarte bună, Cheryl, care este reverend baptist şi de care sunt foarte apropiat şi cu care pot discuta despre Dumnezeu. Mergem la slujbele ei.
- De ce ar schimba lucrurile să fii recunoscut în România ca soţ al lui Adrian?
Adrian este soţul meu. Îl iubesc şi vreau ca toată lumea să ştie asta. Când iubeşti, simţi nevoia să exprimi asta. Şi, sincer, tot plănuim să venim în România, ca să fim mai aproape de familie, iar pentru asta trebuie ca mariajul nostru să fie recunoscut. Iubesc România, a devenit şi ţara mea, cu fiecare sătuc prin care am trecut şi am vorbit cu oamenii, care ne-au invitat să gustăm din bucatele lor. Îl admir pe Brâncuşi, iar ca grafic designer, mi-ar plăcea foarte mult să contribui cu calităţile mele la industria de advertising şi design din România. Şi mi-aş dori să trăiesc aici, pentru că Adrian este atât de legat de familia lui, de aceste locuri. Am luat în calcul şi costul vieţii aici, dar în principal sentimentul că eşti acasă, lângă familie, contează cel mai mult.
Părinţii lui Adrian, despre cum să faci faţă veştii că ai un copil gay
„Adevărul“: Cum aţi făcut faţă, de la început, ideii că aveţi un copil care nu vă va oferi o viaţă tradiţională?
Camelia Coman: Relaţia dintre mine şi fiul meu a fost una care s-a bazat pe încredere, adevăr şi prietenie. Adrian a crescut şi s-a maturizat în anii `80, când informaţii despre orientare sexuală nu erau disponibile, nu exista internet, nu avea cu cine să discute în afară de mine. Cred că i-a fost greu să îmi spună chiar şi mie că este gay, deşi întotdeauna i-am fost alături ca mamă. Când mi-a spus, am înţeles de ce câteodată era perceput ca un băiat timid sau introvertit. A trăit ani de zile cu frica şi apăsarea că nu va fi acceptat de cei din jur. Însă nu cred că s-a îndoit de faptul că eu şi tatăl lui voi fi alături de el în orice condiţii. Nu e vorba de puterea de a accepta felul de a fi al copilului tău, este ceea ce ai datoria să faci ca părinte. Trebuie să îţi deschizi sufletul şi mintea şi să încerci să îţi întelegi cu adevărat prin ce trece copitul tău, să îi fii prieten şi confident, să nu îl judeci. Să înţelegi că rolul tău e să îi oferi afecţiune şi să nu îi spui tu cum să îşi trăiască viaţa. Să îl creşti într-un mediu în care demnitatea, corectitudinea şi onestitatea sunt cele mai importante trăsături ale unui om.
Liviu Coman: Eu am aflat după ce Adrian s-a confesat mamei lui. Tot ce m-a interesat atunci a fost să ştiu e dacă este bine, dacă e fericit. Ca părinte ajungi să înţelegi ce este în sufletul copilului tău. Evident, este un proces prin care treci, mai ales în acele vremuri când informaţia lipsea. Chiar dacă la început mulţi oameni se canalizează pe sexualitate, ajungi să vezi ce este în sufletul fiului tău şi înţelegi că legătura dintre el şi partener este eminamente una spirituală, la fel ca în orice alt cuplu. Aşa că, din punctul meu de vedere, familia lui Adrian e una cât se poate de tradiţională. Este extrem de normal să vrei să îţi asumi o relaţie de viaţă şi să o legalizezi, să îţi juri că la bine şi la greu vei fi alături de omul de lângă tine. Iubirea e iubire, orientarea sexuală e un detaliu.
- Obişnuim să spunem: „Dacă al meu copil este fericit, atunci sunt şi eu“. Ce reacţii aţi avut de la cei din jur? Nu v-aţi temut de „gura lumii“?
Părinţii: Nu ne-au interesat niciodată reacţiile celor din jur. Adrian e fiul nostru şi gura lumii nu contează. Nu am discutat noi cu rudele şi prietenii despre faptul că Adrian este gay, pentru că fiecare persoană trebuie să aleagă când şi faţă de cine îşi deschide sufletul. Printre oamenii de vârsta noastră, care au în jur de 70 de ani, homosexualitatea e un subiect greu de abordat. Cei mai mulţi dintre ei nu au cunoscut vreodată o persoană gay, dar se simt cumva ameninţaţi de simpla idee. Însă, dacă ar ajunge să cunoască persoane din comunitate, şi-ar da cu singuranţă seama că şi ei sunt oameni ca toţi oamenii. Ba din contră, înfruntă şi mai multe greutăţi decât majoritatea în ţara asta.
- Cum v-au convins că sunt un cuplu care merită susţinut?
Liviu Coman: Nu ai cum să nu remarci afecţiunea şi grija pe care o au unul faţă de celălalt. Amândoi sunt doi bărbaţi responsabili, care singuri şi-au făcut drumul în viaţă. Sunt muncitori, şi-au construit o carieră, o familie, o viaţă împreună. Dragostea lor e durabilă şi stă la baza angajamentului lor. Ce ţi-ai putea dori mai mult pentru fiul tău, decât să ştii că e bine şi fericit, la casa lui? Asta vor toţi părinţii.
Camelia Coman: Pe mine mă impresionează cât de bine se potrivesc, cât de bine se completează. M-au convins de când i-am vizitat prima dată în America şi am văzut cât de bine trăiesc împreună, câtă grijă au unul de celălalt. Tot ce mi-aş dori, însă, e să ştiu că oricând îşi doresc, ar putea să vină acasă în România. Aş sta mult mai liniştită.
Comunicatul ACCEPT România
ACCEPT România a transmis comunicatul de presă prin care relatează tot demersul întreprins pentru recunoaşterea căsătoriei soţilor Coman-Hamilton, pe care o clasifică drept „familia care există şi rezistă în ciuda abuzurilor statului român“.
Activiştii LGBT explică în detaliu cum s-a ajuns aici:
„Relu Adrian Coman şi soţul său, cetăţeanul american Robert Clabourn Hamilton, au dat în judecată statul român în urma refuzului de a recunoaşte căsătoria lor oficiată în 2010 la Bruxelles. Autorităţile din România refuză, de asemenea, să recunoască relaţia de familie dintre soţi. În lipsa acestei recunoaşteri, soţii Coman-Hamilton nu se pot stabili acasă, în România, întrucât dreptul la rezidenţă se acordă exclusiv membrilor familiei. În momentul de faţă, Clai Hamilton nu poate locui legal în România pentru perioade mai lungi de 3 luni în calitate de membru de familie, deşi este căsătorit cu un cetăţean român. Deşi căsătoria lor este una legală, ea nu este recunoscută de autorităţile române. Dacă Adrian Coman s-ar fi căsătorit cu o femeie şi nu cu un bărbat, acest caz nu ar fi existat.
Asociaţia ACCEPT şi Coaliţia anti-discriminare sunt alături de cei doi soţi în încercarea lor de a-şi apăra dreptul la familie şi la liberă circulaţie. Iustina Ionescu, avocată de drepturile omului, îi reprezintă în faţa instanţelor încă din 2013. Cazul soţilor Coman-Hamilton se află pe rolul Curţii Constituţionale a României (CCR), urmând ca instanţa să se pronunţe asupra constituţionalităţii articolului 277 alineatele (2) şi (4) din Codul civil. Audierile vor avea loc miercuri, 20 iulie 2016, în aceeaşi zi în care CCR se va pronunţa cu privire la constituţionalitatea iniţiativei Coaliţiei pentru Familie, care solicită redefinirea familiei ca instituţie civilă dintr-o perspectivă religioasă în Constituţia Romăniei.
Statul român, reprezentat de Inspectoratul General pentru Imigrări şi Ministerul Afacerilor Interne, refuză în baza prevederilor contestate din Codului Civil să recunoască efectele unui act de stare civilă belgian care stabileşte o relaţie de familie între două persoane de acelaşi sex. În ciuda acestei politici, Codul Civil stipulează că efectele relaţiei de familie, chiar şi în cazul soţilor de acelaşi sex, trebuie respectate în contextul exercitării dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Uniunii Europene.
Prevederile legale din Codul civil, vagi şi contradictorii, împiedică soţii Coman-Hamilton să îşi exercite dreptul la viaţă privată şi de familie în România. Acest drept este garantat de Constituţia României prin articolul 26 şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin articolul 8. «Jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în cauze asemănătoare împotriva Italiei şi Croaţiei că statele au obligaţia să recunoască juridic relaţiile de familie existente între persoane aflate în cupluri de acelaşi sex care fie au încheiat forme legale de uniune în străinătate – căsătorie sau parteneriat civil - fie se află în uniuni de facto. Această obligaţie este inevitabilă mai ales în contextul legislativ românesc de astăzi în care aceste cupluri nu-şi pot legitima relaţia prin nicio formă de protecţie legală pe teritoriul României. CCR este chemată să judece dacă aceste restricţii aplicate recunoaşterii familiilor bazate pe cupluri de acelaşi sex în Codul Civil sunt constituţionale şi conforme cu standardele de drepturile omului, standarde pe care România s-a angajat să le respecte», a declarat Iustina Ionescu, avocată de drepturile omului.
Soţii Coman-Hamilton, Adrian şi Clai, doresc să se stabilească acasă, în România. În prezent, cei doi soţi suportă efectele discriminării şi homofobiei impuse de legile din România, deşi familia lor este recunoscută în Statele Unite şi în marea majoritate a statelor din Uniunea Europeană. Ei s-au cunoscut în vara anului 2002 la New York şi încă de atunci formează un cuplu. «Prima noastră întâlnire a fost în Central Park. L-am recunoscut pe Adrian când trecea strada şi n-am putut să nu observ cât de frumos şi demn era. După ce ne-am cunoscut, nu ne-am putut dezlipi unul de altul. Prima noastră întâlnire a durat ore întregi şi ne-a fost clar că urma să ne mai vedem», îşi aduce aminte Clai.
Înainte să se căsătorească, cei doi au format un cuplu stabil vreme de opt ani. „Abia după trei ani de relaţie în care am ajuns să ne cunoaştem foarte bine am decis să ne mutăm împreună. Mă temeam, evident, că rutina de a trăi împreună va reduce dimensiunea romantică a relaţiei. Însă de fapt am realizat că ne face plăcere această rutină, iar romanţa nu s-a încheiat. Relaţia noastră s-a schimbat în bine, am devenit şi mai apropiaţi când am împărţit un cămin. Prietenii au devenit comuni, ne-am cunoscut familiile, am fost în vacanţe alături de ei, ne-am dus la şcoală în acelaşi timp. Eu am făcut facultatea de ştiinţe politice şi un master în drepturile omului, iar el design grafic,” povesteşte Adrian.
În 2009 Adrian a fost nevoit să părăsească New York-ul singur, pentru a lucra la Parlamentul European. Şi Adrian, şi Clai, aveau credite de plătit pentru apartament şi facultate, într-un climat economic dificil în Statele Unite, în plină criză financiară. Relaţia la distanţa nu a fost uşoară, mai ales că amândoi munceau din greu ca să îşi facă o carieră şi să ajungă la un moment dat iar împreună. «În 2010, când l-am cerut pe Clai în căsătorie, eram deja departe de el de peste un an. Cât am stat la distanţă am înţeles că e partenerul meu de viată, la bine şi la greu. La acea vreme încă nu ne puteam căsători la New York şi am realizat că, fiind rezident belgian, trăiam pentru prima dată într-un cadru juridic care recunoştea relaţia noastră, prin căsătorie. El a fost foarte emoţionat, mi-a spus «da» pe loc, a fost foarte romantic, aşa prin Skype cum era. Iar patru luni mai târziu eram deja căsătoriţi la Bruxelles».
Însă în acei ani rata şomajului creştea în toată Europa şi în 2012 Adrian şi-a încheiat contractul la Parlamentul European. A început şă îşi caute de lucru în Belgia şi în Statele Unite, şi s-a gândit şi la România. S-ar fi întors acasă, la părinţi, rude şi prieteni. Îi era dor de ei, dor de ţară. Dar nu l-ar fi lăsat pe Clai în urmă. Ştia că membrii de familie ai cetăţenilor europeni au garantat dreptul la rezidenţă când se mută împreună în alt stat al Uniunii Europene. Adrian a mers la Consulatul României din Bruxelles pentru a transcrie certificatul de căsătorie, un document necesar pentru cererea de rezidenta în Romania pentru Clai. «Îmi amintesc că funcţionarii au închis câteva minute ghişeul pentru a vorbi între ei. Apoi mi-au comunicat că nu îmi pot transcrie certificatul de căsătorie. În acel moment am simţit doar umilinţă şi tristeţe - am ieşit de la consulat cu o foaie prin care ziceau că nu îmi pot recunoaşte familia. Niciunui alt om din acea sală nu i s-ar fi răspuns la fel. A fost primul moment când relaţionam cu statul român ca persoană căsătorită. Am înţeles că pentru România eu sunt necăsătorit, că nu contez. Am plecat de acolo foarte apăsat; m-a afectat foarte tare refuzul propriei mele ţări. Am luat spre casă tramvaiul şi am uitat să compostez biletul; am primit pentru asta o amendă.»
Din acel moment Adrian şi Clai au început lupta cu statul român, susţinuţi de părinţi, familie, dar şi de Asociaţia ACCEPT şi Coaliţia anti-discriminare. Iustina Ionescu, avocată de drepturile omului, îi reprezintă din 2013, când au început la Inspectoratul General pentru Imigrări demersurile prin care au solicitat recunoaşterea relaţiei de familie dintre cei doi soţi în vederea exercitării dreptului la libertate de circulaţie pe teritoriul Uniunii Europene.
Instanţele din România au avut nevoie de 3 ani pentru a hotărî cine e abilitat să judece cazul. A ajuns pe rolul Judecătoriei Sectorului 5, care a decis să trimită la CCR excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Asociaţia ACCEPT privind articolul 277 alineatele 2 şi 4 din Codul Civil. Aceste prevederi interzic recunoaşterea pe teritoriul României a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex încheiate în străinătate, însă aparent fără ca această interdicţie să vizeze libertatea de circulaţie a cetăţenilor UE. În practică, autorităţile române nu recunosc statutul de membru de familie al unui soţ dintr-un cuplu de acelaşi sex, nici măcar când e vorba despre exercitarea liberei circulaţii ca cetăţean european, pentru reîntregirea familiei.
«În România, nu există relaţia noastră care dureaza de 14 ani de zile. Tot ce am clădit nu e recunoscut. Clai nu poate primi dreptul de a locui în România, cu toate că este soţul meu. Poate veni doar ca turist pentru că este cetăţean american sau în alte scopuri. La bătrâneţe îmi doresc să mă întorc acasă, unde m-am născut şi am crescut. Vreau să pot să fac asta fără probleme alături de familia mea, de omul pe care îl iubesc», încheie Adrian.
Articolul 277 din Codul Civil prevede:
Interzicerea sau echivalarea unor forme de convieţuire cu căsătoria
(1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex.
(2) Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România.
(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România.
(4) Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile.
Articolul 26 din Constituţia României:
Viaţa intimă, familială şi privată
(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţapublică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora“.
Regie: Mona Nicoară
Cameră: Rudolf Costin şi Mihai Adobrică
Montaj: Rudolf Costin
Pe aceeaşi temă: