Cum ajung penalii României modele pentru societate. Psiholog: „Admirăm clovnii chiar şi când ne pun în pericol viaţa“
0Societatea românească este plină de „modele de succes” confirmate după ce personajele au fost condamnate penal pentru acte de corupţie. Deşi păgubitul este statul, adică noi, hoţul se bucură în continuare de multă simpatie.
„A furat, dar a şi făcut”. Auzim foarte des aceste cuvinte atunci când este vorba despre politicieni condamnaţi penal, dar care se bucură de popularitate în rândul societăţii româneşti.
Mai mult, aceşti oameni apar în spaţiul public fără nicio reţinere, considerând că au fost condamnaţi de instanţe din motive politice (folosesc chiar şi termenul de „deţinuţi politici”), nicidecum pentru că au furat bani din bugetul public sau au săvârşit alte fapte ilegale. De altfel, ei nu acceptă niciodată ideea că au prejudiciat statul român cu ceva.
Liviu Dragnea, Dan Voiculescu, Adrian Severin, George Becali, Cătălin Rădulescu, Adrian Năstase sunt câteva nume de astfel de persoane care apar în spaţiul public destul de des şi emit opinii cu privire la diferite probleme politice sau sociale ale ţării.
Bogdan Papacostea este psiholog şi asistent universitar la Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa. El foloseşte termenul de „trickster” pentru a defini astfel de oameni. „Tricksterul este păcăliciul, clovnul înşelător, şmecherul, descurcăreţul, mincinosul simpatic, cel care minte frumos şi te face din vorbe”, spune acesta.
Românii, fascinaţi de mincinoşi simpatici
Psihologul arată că fascinaţia românilor faţă de figura „tricksterului” este codificată în legendele care-i au ca figuri centrale pe haiduci, tâlharii la drumul mare care-au devenit eroi în imaginarul popular şi care sunt şi-acum subiect de examen sau personaje în filme romanţate.
Bogdan Papacostea Sursa foto: arhiva personală
El explică faptul că societatea românească nu este neapărat una „iertătoare”, ci una care empatizează cu hoţomanii mai mici sau mai mari. Figuri „penale” (condamnate definitiv la închisoare cu executare sau cu suspendare) din politica românească beneficiază, de o stranie simpatie din partea românilor, dar, spune specialistul, rădăcina acestei atitudini nu este nici recentă şi nici inexplicabilă.
„Ne plac, deci, personajele care încalcă regula, politicienii care, oricât ar fi de toxici, fac spectacol, admirăm clovnii chiar şi când ne pun în pericol viaţa. Oricât de naiv ar suna, hoţul este un personaj antisistem, ceea ce, se pare, devine irezistibil de seducător pentru cetăţeanul român”, arată Bogdan Papacostea.
Răul, o abstracţiune pentru mulţi români
Deşi sunt condamnaţi definitiv, iar statul român nu reuşeşte să recupereze sume importante de bani despre care s-a demonstrat că provin din fapte ilegale, pe oameni nu pare că-i deranjează acest lucru. Recuperarea prejudiciului nu este o temă importantă pentru societatea noastră, cu toate că aceşti bani sunt, în cele mai multe cazuri, de la bugetul de stat, la care contribuim cu toţii.
„În privinţa percepţiei răului pe care aceste personaje îl produc prin acţiunile lor, avem, ca popor, o mare problemă. Pentru mulţi dintre români, răul este cu adevărat rău numai când este resimţit în mod direct, pe propria piele. Dacă răul nu are acest caracter direct contondent, el devine o abstracţiune. Când auzim că politicianul cutare a acumulat o avere inexplicabilă de milioane de lei, nu avem conştiinţa răului profund pe care hoţia acestuia o produce societăţii”, spune Bogdan Papacostea.
Acest lucru se întâmplă deoarece „societatea” se reduce în România la mine, rudele mele şi, maxim, un vecin de care mă simt mai apropiat. În rest, ceilalţi sunt abstracţiuni faţă de care nu simţim cu necesitate vreo formă de solidaritate. „Definiţia lui noi este, aşadar, suficient de inconsistentă pentru a permite tricksterilor , păcălitorilor, haiducilor de pe scena publică românească să comită oricâte fapte antisociale fără a-şi atrage oprobriul public”, crede psihologul.
Atitudinea iertătoare a românilor faţă de hoţii care pun România pe butuci este „o simpatie istorică faţă de haiducii contemporani, dublată de o definiţie insuficientă a comunităţii, a lui noi”, conchide psihologul.