Sexul pe bani acum o sută de ani. Pe abonamentul la bordel scria: „Noaptea întreagă se socoteşte două numere” şi cât era tariful unei prostituate
0Frumoase şi educate, îmbrăcate după ultima modă de la Paris, damele de bordel formau lumea pestriţă a prostituţiei de acum un secol. O lume aparte, plină de secrete, plăceri şi bani. Rujate strident, cu priviri galeşe care înmuiau şi piatra, fetele cucereau pe loc inimile tinerilor ori pensionarilor, care le urmau vrăjiţi în budoare, în căutarea pasiunii.
Cea mai fidelă radiografie a epocii în care plăcerea era vândută la orice colţ de stradă a realizat-o Constantin Beldie în lucrarea “Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950)-Editura Albatros, Bucureşti-2000 ”, lucru pe care îl şi mărturiseşte de altfel: “În Bucureştiul de odinioară, "oraşul cu o sută de oraşe", atât de drag prietenului Tudor Arghezi, pentru dulceaţa vieţii şi pitorescul promiscuităţilor, scriitorul aci de faţă a putut privi într-o lungă, prea lungă jumătate de veac, la desfăşurarea unor prefaceri epocale, legate toate de scurgerea neliniştită şi implacabilă a vremilor...".
Pe la începutul anului 1900 şi mai ales în perioada interbelică, scrie Beldie, prostituţia devenise un lucru obişnuit. În anul 1927, de exemplu, în România, era aproximativ 12.000 de femei care vindeau plăceri. Tarifele, implicit impozitele, erau diferite, în funcţie de categoria bordelului.
“La intrarea în bordel se plătea o taxă de intrare, iar clientul primea un bilet. În anii ’20, prostituatele câştigau, în medie, 7.500 de lei pe lună. Doar 10% dintre ele strângeau peste 10.000 de lei, în vreme ce un muncitor câştiga, în medie, 2.000 de lei, un avocat – 6.000 de lei, un medic – 9.000 de lei, iar un ministru 54.000 de lei”, notează autorul.
Impozit de 10% din venit
Pe baza condicii, se stabilea impozitul fiecăreia dintre ele. În 1921, s-a pus în aplicare legea contribuţiilor directe, conform căreia femeile uşoare erau obligate să plătească 10% din venitul realizat. Afacerea era atât de rentabilă în anul 1921, încât chiar şi cu abonamentul intrai greu în bordel duminica şi de sărbători. Din acest motiv, a apărut abonamentul pentru clienţii fideli ai bordelurilor. Pe acesta era trecută suma plătită de client, numele prostituatei la care acesta avea intrare, şi două menţiuni: una referitoate la faptul că “noaptea întreagă se socoteste două numere”, clientul neplătind în plus pentru restul de partide amoroase, şi una referitoare la orele între care bordelul e deschis pentru abonaţi duminica şi în zilele de sărbătoare.
Fişa de sănătate
Între anii 1925 – 1927, în baza unei noi legi apărute, era interzisă prostituţia în casele de toleranţă, iar persoanele care vroiau să practice în continuare această meserie se expuneau riscului penal al delictului de contaminare cu boli venerice. Condica a fost înlocuită cu o fişă de sănătate care a devenit confidenţială şi cuprindea starea de sănătate a persoanelor care prestau.
Într-un document din 1927 este menţionat faptul că, în România, practicau prostituţia 12.431 femei: 9.610 românce, 8 italience, 17 franţuzoaice, 18 grecoaice, 61 rusoaice, 25 turcoaice, 1.404 unguroaice, 170 poloneze, 171 cehoaice şi 947 de alte naţionalităţi. În 1930, a apărut legea sanitară, prin care trebuiau desfiinţate casele de toleranţă, iar prostituţia era scoasă în afara legii, dar “meseria” a continuat să funcţioneze sub protecţia tacită a autorităţilor.
Tarife personale
În vara lui 1944, o prostituată făcea următoarea declaraţie cu privire la tarifele personale: “500 de lei fiecare client, cu două, trei rapoarte sexuale şi dormit cu el”. Asta în condiţiile în care salariul vremii oscila între 200 şi 800 de lei, scrie Constantin Beldie. Spre exemplu, un mecanic de locomotivă, una dintre cele mai bine plătite meserii la acea vreme, avea o leafă de 850 de lei şi o pâine de 2,5 kg raţie pe zi. Tot atunci a aparut «Livretul de economii» al prostituatei şi obligaţia patronului de a depune la Casa de Economii 10% din încasările zilnice ale femeii.
Intimitatea uitată a societăţii mondene
Bucureştean prin naştere (1887-1954), Constantin Beldie a surprins în memoriile sale întreaga varietate de intimităţi uitate ale societăţii mondene din Bucureştii de odinioară.
Bucureştii începutului de veac XX, „înca nemecanizat şi, de aceea, mai umanizat“ păstra „vestigii ale timpului vechi“ de la cucoanele „cu rochii împedicate şi pălării cloche“ la „ultimii spoitori în şalvari arnăuţeşti, tăbărâţi cu tot tribul în cap cu bulibaşa cel mătăhălos, pletos şi bărbos, pe maidane“. Obiceiurile bucureşteanului se rezumau la câteva elemente definitorii: „haimanalîc, pezevenglîc şi curvasalîc“. Sunt multe amintiri descrise fără ocolişuri, de la „bestia pedagogică“, profesorul care „ne învăţa aritmetică raţională bătându-ne cu capul de tablă“, la „vardistul cel blajin, ocrotitorul femeilor cu rele nărăvuri“.
Vă recomandăm şi:
Prostituatele din vechiul târg al Focşaniului aduceau venituri Primăriei