FOTO Casă, dulce casă. De ce nu pleca ţăranul român, acum un secol, cu traista-n băţ la oraş
0Pentru că în judeţ existau foarte puţine oraşe în care industria era inexistentă, oamenii de la sate nu riscau să-şi părăsească bucata de pământ. Cine nu găsea o slujbă murea de foame. În schimb, copiii erau trimişi de mici să înveţe meserie pe lângă marii comercianţi ai vremii.
Doar cei care nu aveau deloc pământ să-l lucreze şi să le asigure supravieţuirea, luau calea Bucureştiului pe timp de iarnă. Găseau mai uşor ceva de lucru şi cum dădea colţul ierbii se întorceau acasă. Bancherul Ioan C. Mihăilescu, fin observat al epocii şi autor al Monografiei judeţului Ialomiţa în perioada 1933-1938 notează că, în schimb foarte mulţi copii erau daţi de părinţi în grija meşteşugarilor şi comercianţilor din Bucureşti.
„Populaţia rurală nu pleacă de obicei la oraşe deoarece în judeţul Ialomiţa oraşele sunt puţine: Călăraşi, Urziceni, Feteşti şi Slobozia şi sunt lipsite de industrie care ar putea să le procure de lucru. S-a observat că unii săteni lipsiţi de pământ pleacă vremelnic la Bucureşti pentru a completa mijlocele de existenţă ale familiilor lor.
"Aproape toţi se întorc primăvara la căminele lor. Nu rămân în oraşe nici tinerii liberaţi de armată, deoarece în oraşele din judeţ nu pot găsi condiţiunile favorabile de existenţă, iar pământ roditor se găseşte din belşug la sate”.
De asemenea, notează Mihăilescu, în acei ani, şi cazurile de strămutare în alte judeţe au fost foarte puţine.
35 de lei, ziua de muncă pentru bărbaţi
Ţăranul din Bărăgan şi-a dat seama că stă pe o adevărată comoară. Pământul era destul, însă lipsea forţa de muncă. Suprafaţa de teren agricol din Bărăgan era consistent în acea perioadă, 493.555 de hectare, iar nevoia unor braţe de muncă se simţea acut. Pentru a uşura lucrările la câmp, marii proprietari îşi permiteau să aducă oameni din alte judeţe. Astfel, din monografia întocmită de Mihăilescu aflăm că:
„Muncitorii erau aduşi din judeţul Prahova, de la Tighina şi Cetatea Albă, aproximativ 2.000 de persoane în două serii. Unii stau de la 20 mai la 31 august şi sunt folosiţi la prăşitul porumbului şi la seceratul şi treieratul păioaselor, iar alţii sunt aduşi de la 15 septembrie la 15 octombrie pentru culesul porumbului”.
Evident, că pentru munca prestată, oamenii era plătiţi, primind mai mult bărbaţii care puteau face, spre deosebire de femei, muncile cele mai grele. Ziua de muncă se plătea astfel: între 25 şi 35 de lei, bărbaţii, între 20 şi 35 de lei, femeile, iar copiii primeau între 15 şi 25 de lei. La aceasta se adăuga mâncarea şi, eventual, transportul.
Vă recomandăm şi