Femeia care a şocat mediul academic. Povestea fabuloasei Elisa Zamfirescu, românca ajunsă primul inginer din lume
0Într-o epocă în care femeia era sfătuită de stea la cratiţă, să se ocupe de educaţia copiilor şi să apară în public doar la biserică, o româncă ambiţioasă, care nu s-a lăsat pradă prejudecăţilor, uimea lumea academică. Elisa Leonida Zamfirescu este prima femeie inginer din lume.
Fiica unor intelectuali din Galaţi, Elisa Zamfirescu a ales o carieră într-un domeniu rezervat exclusiv bărbaţilor, lucru care i-a adus antipatie, dar care încurajat-o şi mai mult să demonstreze că este o profesionistă. Respinsă, din cauza prejudecăţilor, de conducerea Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti, s-a înscris, începând cu 1909, la Academia Regală Tehnică din Berlin, Charlottenburg, pe care a absolvit-o în 1912 devenind prima femeie inginer din Europa.
Ulterior, s-a dovedit că, de fapt, este prima femeie din lume cu licenţă de inginer. Cariera spectaculoasă a gălăţencei a fost o dovadă în plus că inteligenţa femeii nu trebuie pusă doar în slujba bucătăriei, iar reuşitele sale profesionale au înscris-o, fără tăgadă, în galeria celor mai de seamă intelectuali.
Un ideal pe care l-a atins
Elisa Leonida Zamfirescu (n. 10 noiembrie 1887 - d. 25 noiembrie 1973), sora inginerului Dimitrie Leonida, a condus timp de 42 de ani laboratoarele Institutului Geologic al României. Tatăl sau, Anastase Leonida, a fost ofiţer de carieră, iar mama, Matilda Gill, era fiica unui inginer de origine franceză, căsătorit cu o româncă din Reghin. A făcut parte dintr-o familie numeroasă, având 11 fraţi, dintre care cei ajunşi la maturitate şi-au afirmat personalitatea: astfel Dimitrie Leonida a devenit inginer energetician, o ilustră figură a tehnicii româneşti, un frate a devenit sculptor, unul general, trei surori profesoare.
A făcut şcoala primară la Galaţi şi liceul la Şcoala Centrală din Bucureşti. Încă din liceu şi-a format un ideal din a deveni inginer chimist, pe care l-a urmărit cu perseverenţă până la realizare. A absolvit liceul la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, obţinând şi un bacalaureat la secţia reală de la Liceul „Mihai Viteazul”.
Prima studentă de la Berlin
A fost refuzată fără niciun drept de apel la Şcoala de Poduri şi Şosele, care mai târziu a devenit Şcoala Politehnică din Bucureşti, însă acest lucru nu a descurajat-o. Înfruntând toate piedicile, a plecat la Berlin în anul 1909 şi s-a înscris la Academia regală tehnică din Berlin, la şcoala de tradiţie de la Charlottenburg, devenind prima studenta a acestui asezamânt. Dar şi la Berlin a avut de înfruntat prejudecăţile şi piedicile colegilor şi ale profesorilor, asa cum reiese din amintirile sale publicate în revista „Viata studenţească”, din 8 martie 1960, din care citam: „În Politehnică, o studentă? . Cine a mai auzit aşa ceva? Unii profesori au îngăimat năuciţi, proteste. Rectorul s-a simtit obligat să atragă ferm atenţia noii studente ca nu cumva să dea prilej de nemulţumire, ea fiind... un caz aparte”.
A trecut cu succes examenul final
Ziarul Minerva din 1912 publică într-un din ediţiile sale o ştire care a făcut înconjurul României, un articol senzaţional privind absolvirea Facultăţii din Berlin: “Prima româncă inginer”:
Cine a spus că femeia nu este capabilă de muncă intensă şi serioasă s-a înşelat desigur. O compatrioată a noastră, d-ra Elisa Leonida, în loc să studieze Literele sau Medicina, sau mai rău, Dreptul, a studiat ingineria la Charlottenburg. În inginerie, viitorul femeilor e mare, d-ra Elisa Leonida a trecut cu deosebit succes examanul final, obţinând diploma de inginer. Dânsa este prima femeie inginer din ţara noastră şi din Germania. Transmitem felicitările noastre tinerei inginere şi sperăm ca exemplul domniei Sale să fie urmat şi de alte femei din ţara noastră, care astăzi se îngrămădesc la Facultatea de Litere, sporind proletariatul licenţiatilor în litere, candidate în viaţă la posturi de copiste sau, mai rău, dactilografe.”
Carieră excepţională
După întoarcerea în România, a fost angajată ca asistent la Institutul Geologic. Participă la război ca membră a Crucii Roşii, ajutând şi conducând mai multe spitale de campanie, fapt pentru care a fost decorată. În 1918 s-a căsătorit, pe front, în localitatea Ghidiceni, cu chimistul Constantin Zamfirescu, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, notează Enciclopdeia României.
După război, Elisa şi-a reluat activitatea la Institut, conducând mai multe laboratoare de analize geologice. Aici s-a preocupat de analiza apei potabile, a diverselor minerale, petrol, gaze, cărbuni, bituminide solide, roci de construcţie şi de prepararea minereurilor, semnând 85. 000 buletine de analize, ale căror rezultate au fost publicate în seria „Studii economice”, editată de Institutul Geologic. A participat la importante studii de teren, privind în special identificarea şi analiza unor noi resurse de cărbune, de şisturi bituminoase, de gaze naturale, crom, bauxită sau cupru, cărora le-a consacrat şi monografii: Contribuţiuni la studiul bauxitelor din România (1931) şi Studiul chimic al cromitelor din Munţii Orşovei (1939).
A predat în Bucureşti
Tot ea a pus în evidenţă calităţile bentonitei în filtrarea vinului. În paralel a activat şi ca profesoară de fizică şi chimie la Şcoala de Fete „Pitar Moş” sau la Şcoala de Electricieni şi Mecanici, condusă de fratele ei Dimitrie, din Bucureşti. A profesat până la 1 mai 1963 când a ieşit la pensie, la vârsta de 75 de ani. A fost prima femeie membră A.G.I.R. şi membră a Asociaţiei Internaţionale a Femeilor Universitare; din 1993 o stradă din sectorul 1 bucureştean îi poartă numele. A încetat din viaţă la 25 noiembrie 1973, la vârsta de 85 de ani.
Vă recomandăm şi: