Cele mai „perverse“ organe ale corpului omenesc. De ce nu „comandă“ ficatul senzaţia de durere, deşi este grav bolnav
0Durerea, spun oamenii de ştiinţă, este principalul sistem de alarmă care indică apariţia unor stimuli asupra ţesuturilor, precum arsuri sau înţepături, ori îmbolnăvirea unor organe ale corpului. Sunt însă afecţiuni interne, precum hepatita, care nu-şi anunţă existenţa decât în faze avansate şi prin simptome abia sesizabile. Iată cum explică medicii lipsa durerii la nivelul unor organe interne.
Ficatul joacă un rol foarte important în organism, având probabil cele mai multe şi mai diversificate funcţii din organismul uman. După ingestia alimentelor, acestea sunt prelucrate de-a lungul tubului digestiv şi degradate până la nutrienţi ce vor ajunge la toate ţesuturile şi organele din corp.
Atunci când se îmbolnăveşte, ficatul nu dă semne decât târziu. Asta, pentru că de cele mai multe ori bolile hepatice nu sunt dureroase. Cel mai des, acestea sunt descoperite cu ocazia unor teste de rutină sau la investigaţia altor afecţiuni. ”La hepatita cronică sunt simptome precum astenia, inapetenţa, greaţa, mai puţin durerea, pentru că ficatul este mai puţin sensibil la durere decât alte organe. Apare durerea abia când boala degenerează spre cancer”, spune medicul buzoian Angela Mazdrag.
Ficatul este unul dintre organele interne care suferă în tăcere, până în fazele avansate ale bolilor.
Medicii spun că aproape la fel se comportă majoritatea viscerelor din corpul uman, deoarece structura lor este similară.
Asta pentru că, explică specialiştii, organele precum ficatul, splina, pancreasul sau plămânii îşi au terminaţiile nervoase, cele care au rolul de a prelua impulsul şi a-l trimite la creier, doar în membrana care le învelesc, numită capsulă, şi în pereţii vaselor de sânge care le irigă.
O afecţiune importantă poate fi nedureroasă, în timp ce o durere foarte puternică nu reflectă neapărat gravitatea bolii
Unele organe sunt mai sensibile ca altele la durerea viscerală, cea cauzată de un proces patologic sau o funcţie anormală a unui organ sau a învelişurilor sale. De exemplu, stomacul şi vezica urinară tind să doară mai tare la o leziune minoră, decât plămânii sau rinichii, care suportă inflamaţii şi leziuni mai grave, fără ca receptorii de durere viscerală să declanşeze alarma în creier.
”Intensitatea durerii depinde de gradul de stimulare a terminaţiilor nervoase libere. În funcţie de dispunerea acestor terminaţii nervoase există organe sau zone ale unor organe mai mult sau mai puţin dureroase. Plămânii de exemplu sunt cunoscuţi ca având cea mai mică sensibilitate la durere. La fel şi ficatul, care de obicei provoacă o durere viscerală destul de vagă şi imprecis localizată. Este descrisă ca o arsură, presiune sau o senzaţie de disconfort”, spune medicul Angela Mazdrag.
De multe ori, organele suferinde transmit târziu semnale de alarmă spre creier sub forma unor dureri puternice. În alte cazuri, cantitatea de durere viscerală şi intensitatea ei nu arată totdeauna gravitatea afecţiunii.
Potrivit medicului buzoian, Angela Mazdrag, la nivelul organelor interne, durerea acută se formează numai în momentul în care membrana acestora este întinsă sau străpunsă, mecanic sau în urma unei infecţii.
Senzaţii puternice de durere mai apar atunci când viscerele se desprind din ligamente ori sunt împunse de vreo tumoră care se formează pe un organ vecin.
”Stimulii dureroşi viscerali sunt reprezentaţi de distensia şi contracţiile rapide şi intense ale organelor cavitare, precum tractul digestiv, vezica biliară, vezica urinară şi ureterul, distensia capsulelor organelor parenchimatoase, aici fiind vorba despre ficat, pancreas, splină, rinichi, ovare sau a fasciilor de acoperire. Orice afectare parenchimatoasă a acestor organe nu generează durere decât atunci când determină distensia capsulei de acoperire sau infiltrarea ei. Tracţiunea mecanică a mijloacelor de fixare a organelor viscerale, mezenterul la intestin sau ligamentele pentru uter, generează durere”, spune medicul Angela Mazdrag.
Durerea este simptomul cel mai frecvent pentru care pacientul solicită asistenţa medicală. Este o senzaţie neplăcută de intensitate variabilă, rezultată prin prin excitarea receptorilor de către o serie de stimuli care ameninţă tesuturile cu distrugerea sau pe care chiar le lezează.
”Are rolul unui sistem de alarmă al organismului, permiţându-i acestuia să ia cele mai adecvate măsuri de protecţie şi pentru îndepărtarea stimulului care a declanşat-o. În absenţa acestor stimuli dureroşi, niciun organ nu doare”, explică Angela Mazdrag.
Durerea provocată de o rană sau de un organ care suferă este interpretată în creier. Cu toate acestea, , creierul “nu doare”, iar tot ceea ce putem simţi este o durere de cap din cauză că sistemul nervos este înconjurat de ţesuturi şi vase care au receptori pentru durere, asemenea organelor interne.