FOTO Copiii din vizuină. Povestea puradeilor din Frumuşani “care se luptă să nu moară proşti”

Peste 200 de copii romi aflaţi la 20 de kilometri de Bucureşti fac şcoală, deşi s-au născut şi trăiesc în beznă. Părinţii scot râme şi viermi din pământ ca să le cumpere rechizite.

“Ce vină au ei, săracii, că s-au născut aşa?”, se precipită în spatele nostru un bărbat care ocheşte cu privirea resemnată coliba de chirpici a unei familii de romi cu 9 copii, din satul Frumuşani (Călăraşi), aflată la circa la 20 de kilometri lângă Bucureşti.

Sunt peste 200 de familii de ţigani de vatră  care s-au aşezat aici, pe un teren viran de la marginea satului, şi care trăiesc vremuri grele de când se ştiu. Nu povestea lor ne-a impresionat neapărat, unii au vrut să aflăm despre ambiţia copiilor care au crescut între aceşti pereţi mucegăiţi, din lut, si care ar trebui, daca s-ar putea, sa fie pusă în ramă. Şi am primit o lectie fix ca o palmă pe obraz. Şi asta pentru că orice mişcare făcută de romi, în ţara asta, este pusă la zid. Pentru câteva ore am văzut dincolo de prejudecăţi povestea unor copii romi care s-au născut si crescut fără bariere, dar şi fără noroc: fac şcoală în nişte condiţii în care unii nici nu ar putea să trăiască măcar o zi!  Fără curent electric, printre şobolani, şi mestecând colţuri de pâine înmuiate în laptele primit la şcoală. 

Premianţi în case de plastilină

Am nimerit în vizită la ei pe o ploaie torenţială, iar pentru a le călca pragul am fost nevoiţi să traversăm un soi de mlaştină, considerată de ei “stradă principală”.
Prima oprire. O coşmelie ca o vizuină, construită parcă din plastilină. Pe gratiile unde ar trebui normal să fie un geam, stau atarnaţi de grilaje copiii familiei Gheorghe. Nu vă lăsaţi păcăliţi de nume, sunt ţigani autentici, cu frică de "gabori". Şi asta pentru că oricine ai fi, oamenii aştia, 12 la număr, iţi recunosc cu seninătate că "mai fură din când în când câte o găină rătăcită de pe lângă pădure, doar atât!", ca să aibă ce pune seara într-un tuci afumat. Din cei nouă copii, doi dintre ei merg la şcoală şi sunt premianţi.

fotografii: Marian Iliescu

Unul este în clasa a II-a, iar altul clasa a V-a. Te înfioară însă condiţiile în care trăiesc. N-au un fir de lumină şi dorm toţi pe două paturi aflate într-o singură cameră. Amorţiţi de frig, se adună toţi în faţa unei carpete cu motiv laic şi ne povestesc visele lor ca pe o rugăciune. "Eu vreau să mă fac poliţist când o să fiu mare. Vreau să am casă, şi vreau să am maşină şi bicicletă". Vise mari pentru un copil atât de mic. Capul familiei echilibrează balanţa.

 "Mânuţele astea de copii învaţă la lumina lumânării, doamnă, şi ăştia face mişto de noi. Ăştia de la primărie. Ne amăgeşte cu cârnaţi la fiecare prezidentţală d-asta, sau alegeri, ce sunt, dar noi tot fără lumină rămânem. Nu mai avem nicio şansă. Uitaţi-vă la mine, am mâna muşcată de cal, dar scot râme şi viermi din pământ şi le vând ca sa le cumpăr caiete. Pe cel mare, de 17 ani, l-am retras ca să pot să trimit alţi doi, ca să nu moară proşti", spune  Mircea Gheorghe, tatăl. Situaţie hilară, într-adevăr, să vezi cocioaba lor din lut care are în bătătură, trântit la pământ, un stâlp de electricitate.

Îi lăsăm să spere la o viaţă mai blândă şi ne îndepărtăm.

În faţă apare capul unui ghindoc de fetiţă, cu băscuţă roşie, cărata în cârcă de către părintele ei. E Marinela, ne spune Ion Dumitru, un consilier de la primărie care face pe ghidul în aşezare. Fetiţa are şase ani şi merge la grădiniţă, care se afla la un kilometru distanţă de casă. Se schimonoseşte când vede străini, dar îi rasare zâmbetul pe buze când vorbeşte de şcoală.
“Mami, mami, mi-a spus doamna să vin cu radieră, ascuţi..”. " - Taci! Nu am, spune-i că nu avem acum bani să luăm", îi închide gura mamă-sa, Mihaela Bogatu. Un nume prea mare pentru această familie cu doi copii.

Băiatul, Florin, care este clasa a III-a, a primit în fiecare an menţiune pentru rezultatele şcolare, deşi unii şi-ar face cruce dacă ar auzi cum a reuşit performanţa. "Îi inghesui pe amandoi într-o magazie cu sobă, le aprind o lumânare ca să lumineze mai bine spaţiul ăsta mic, şi apoi încep să-şi facă temele. Ţipă de multe ori după mine, le este frică că o să ia foc. Dar nu-i las singuri. Acum se răceşte şi nu mai am bani nici de lemne, dar în genunchi mă târâi şi nu-i las să abandoneze şcoala", ne explică mama chiar în timp ce se împiedică pe întuneric de un prag.

Eroii familiei Burada

În timpul vizitei la Frumuşani am cunoscut şi trei copii romi cu un optimism contagios, deşi au o viaţa de doi bani pe care n-o merită, într-o casă cu două camere, construită din moloz mai degrabă. Prin cuvintele noastre, viaţa lor s-ar traduce fix ca filosofia unor eroi de război care pleacă pe câmpul de luptă cu gândul că singurul lucru pe care pot să-l facă este să rămână în viaţă. Aceasta este familia Burada. Aurelia, care este în clasa a V-a, Laurenţiu clasa a III-a, şi Sorin care face grădiniţa. Fac naveta ca să ajungă la şcoală în Bucureşti. Sunt însă şi zile când rămân acasă pentru ca ai lor nu au 12 lei ca să le plătească microbuzul. Spre deosebire de celelalte cazuri, părinţii celor trei şi-au găsit un loc de muncă în Capitală, la Spitalul de nebuni, ca îngrijitori.

Pentru că s-au născut şi trăiesc pe întuneric, copiii îşi fac temele la lumina lumânării. Aceleaşi coincidenţe aşezate pe o gamă tristă. Ieşim şi ne uităm în spate. Cel mic, Cosmin, care ne spunea că vrea să ajungă pictor, desenează pe geamul asudat o figură. Îţi place să-l priveşti. Dar parcă te cuprinde o jale... La revedere, copii. Sau la adio.