Cum se pescuia pe actualul teritoriu al României acum câteva secole. De la prinsul cu mâna la otrăvirea peştilor cu plante toxice
0Pescuitul este o îndeletnicire veche în România, mai ales că în multe zone ale ţării râurile erau mult mai bogate în peşte decât în zilele noastre.
Acum câteva sute de ani, râurile din întreaga ţară aveau cantităţi impresionante de peşte, iar speciile pe care le întâlneau străbunii noştri erau mult mai diversificate.
Acest lucru a dus la o dezvoltare a pescuitului. Ţăranii români văzând că peştii le aduc profituri frumuşele şi îi ajută să supravieţuiască, iar râurile aveau ce oferi, au dezvoltat diverse tehnici care să îi ajute la capture importante.
Într-o descriere a judeţului Bistriţa-Năsăud apărută la Viena în 1778, J. Benko afirma că aproape toate râurile ţinutului intracarpatic sunt foarte bogate în peşti, printre speciile observate amintind: păstrăvul, fântânelul, lostriţa sau lipanul.
Potrivit istoricului Florin Mureşan, care dedică un material despre viaţa satului românesc în Revista Bistriţei, ţăranii obişnuiau să prindă peşti chiar şi cu mâna. Apelau la această metodă în perioada depunerii icrelor, când peştii sunt mai grei şi neatenţi.
Erau necesare nişte pregătiri chiar şi pentru prinderea cu mâna a peştilor: fie se crea o albie artificială a râului care apoi era înschisă, fie era blocat râul cu cetina de brad în care peştii se încurcau, după ce în amonte erau speriaţi.
„O metodă elaborată este pescuitul cu sacul obişnuit sau cu coşarca. Şi în acest caz e nevoie de mai multe persoane: unul ţinea coşarca la rădăcinile plantelor acvatice unde de obiecei se ascundeau peştii, iar celălalt bătea apa pentru a-I speria şi a-I determina să intre în plasă. Altă modalitate de pescuit este cu leasa (împletituri de nuiele din salcie de diferite tipuri şi forme, prin punerea în interiorul lesei a unor momeli. Peştele era obligat să se îndrepte spe aceasta prin construirea unor paravane de-a lungul râului, de-o parte şi de alta a capcanei. Şi în acest caz apa era bătută în amonte”, explică Florin Mureşan.
Peştii erau otrăviţi cu plante toxice
De asemena, mai era flosită plasa cu năvod sau mai comună, otrăvirea peştilor. Pescarii se foloseau de plante toxice din flora spontană, precum „lumânărica”, „brânduşa de toamnă”, „mătrăguna” sau „laptele cucului”.
Este de precizat faptul că pescuitul era o ocupaţie bărbătească şi că necesita condiţii speciale de igienă fizică şi chiar spirituală:
„Pentru ca pescarii să dobândească o recoltă bogată, era necesar ca ei să pornească la pescuit în condiţii speciale de igienă fizică şi spirituală. Pescuitul a fost monopol de drept privat cu obligaţii şi restricţii pentru supus. Surprinzător este faptul că în mai multe sate, pescarii ajuns cei mai bogaţi oameni din comună”, mai spune Florin Mureşan.
Vă mai recomandăm:
Ţăranul român şi economia. Cum îşi asigurau traiul oamenii satelor în urmă cu câteva secole